Paștele copilăriei mele

Cum ajungem în Postul Mare, deveneam alţi copii – mai cuminţi, plini de smerenie și pioșenie. După poveștile cu îngeri ale bunicii Xenia, descendentă din neamul Basarabilor, seară de seară, spuneam “Tatăl nostru” sau “Înger, îngerașul meu”, temându-ne să nu-l supărăm cu ceva pe Iisus. Plângeam când ne uitam la chipul lui, răstignit pe cruce și așteptam cu adevărat Învierea. Credeam în miracolul ei. Posteam conștient și ne împărtășeam.

Pe de altă parte, Postul însemna pentru noi, copiii, nu numai rugăciune și evlavie, ci și un prilej de a ne înfrupta din bucatele delicioase de post, pe care mama le pregătea mai frecvent în această perioadă – sarmale în frunză de vie, leurdă, ridiche sau podbal, “pampuște” cu mujdei, vărzări cu cireșe amare și cu dovleac, “ștrude” cu ciuperci și cartofi, colţunași cu vișine, “babă” neagră, cucoșei cu zahăr, covrigei fierţi, unși cu miere și presăraţi cu mac...

În perioada sovietică, care tocmai a coincis cu anii copilăriei noastre, multe biserici au fost batjocorite, distruse din temelie sau arse de comuniști, altele – transformate în grajduri, depozite de chimicale ori case de nebuni. Astfel se dorea îndepărtarea noastră de Dumnezeu, băgândune pe gât ideea comunismului. Cu toate acestea, biserica din satul nostru, Satul Nou (la început, Gura Celighider, apoi I.G.Duca), așezat în câmpia întinsă a Bugeacului (Basarabia de Sud), pe malul râului Cogâlnic, a rezistat tuturor încercărilor de a fi închisă graţie celor care au păstorit-o.

Deși ușile lăcașului sfânt au fost în permanenţă deschise, noi, elevii, nu aveam dreptul să mergem la slujbe, eram “vânaţi” de așa-numitele “drujine populare” și denunţaţi direcţiei. Apoi începea spectacolul – eram scoși în faţa întregii școli, astfel făcându-ne de râs, numindu-ne “bogomolnici”. Cu toate strădaniile lor antihriste, nu încetam să ne împărtășim, să sfinţim la Florii “mâţișorii”, să mergem la denii în săptămâna Patimilor.

Marea primenire

În joia Paștelui făceam curăţenie în curte și la stradă, văruiam copacii și trăgeam brâiele la casă. Seara dădeam foc la gunoi și “concuram” cu “cetele” vecine a cui rug arde mai tare. Deși nu era cea mai lăudabilă ispravă, urcam în Podiș sau Hârtoape, adunând de pe dealuri anvelopele risipite, le aprindeam, rostogolindu-le la vale, de ajungeau până la Cogâlnic...

Tot în joia mare mama cocea pasca și cozonacii. Îmi dăinuie și acum acel miros îmbătător de cozonac cald, de-mi lasă gura apă. Așteptam, însă, răbdători să-l gustăm abia în ziua de Paști. Sâmbăta se vopseau ouăle, ritual la care participam și noi. După ce mama le scotea din vopseaua preparată pe foi de ceapă sau sfeclă roșie, le ungeam cu puţin ulei sau cu o felie de slănină nesărată și când se mai zvântau, le lustruiam cu o bucăţică de catifea, apoi așteptam ca mama să ne laude, hotărând a cui sunt mai strălucitoare.

Tata, la rândul lui, tăia mielul, din care preparam drobul și friptura. De Paști eram înnoiți cu haine și încălțări noi, în care mergeam la biserică. Slujba de Paști începea sâmbătă noaptea, în limba română, și pe la orele 12 înconjuram cu tot alaiul biserica, cântând “Hristos a înviat din morţi, /Cu moartea pre moarte călcând”. Luam cu noi la biserică, într-un coș frumos împletit din nuiele și acoperit cu un prosop înflorat, toate bunătăţile pe care la pregătisem – pască, ouă roșii, caș proaspăt, drob, chiftele, unt, vin, sare etc. Era o priveliște încântătoare!

Gospodinele se întreceau între ele, venind fiecare cu bucate alese, așezate în coșuleţe care mai de care mai ornamentate și acoperite cu prosoape colorate. La fiecare coș ardeau lumânări, o mare de lumânări, care creau impresia unui foc sfânt. Așteptam cuminţi până dimineaţa, la crăpatul de zi, când preotul, însoţit de cor, stegari și enoriași, înconjura biserica de trei ori, sfinţind cu agheasmă bunătăţile noastre, dar și pe noi. După aceea împărţeam “ostinţe” rudelor noastre, rostind “Hristos a înviat!” și respectiv primeam și noi din cele sfinţite.

Hristos a înviat!

Sărbătoarea începea cu adevărat în zori, când ne întorceam cu toţii de la biserică. Noi scoteam din fântână apă neîncepută și o turnam într-un lighean, unde mama punea un ou roșu și unul alb, iar tata strecura niște copeici, albe și galbene, care simbolizau argintul și aurul. Ne spălam pe rând, aceasta însemnând că vom fi sănătoși și rumeni ca oul roșu, frumoși și albi ca oul alb, curaţi ca argintul și bogaţi ca aurul. Tot farmecul era în acei bănuţi. De obicei ei îi reveneau celui mai mic, care tradiţional se spăla la urmă, dar noi ne făceam a dispare pe undeva că poate să fim ultimii.

Masa începea cu blagoslovire de către tata și apoi cu ciocnitul ouălor între părinţi, spunându-și “Hristos a înviat!” – “Adevărat a înviat!”. Venea și rândul nostru să facem același lucru, numai că pe neobservate mama își scotea oul ei de lemn și ciocnea cu fiecare dintre noi. Eram totdeauna nedumeriţi cum de și-l alege pe cel mai tare, de le sparge pe toate ale noastre. În acest fel ne obliga să începem fiecare Paști cu un ou sfinţit. I-am descoperit șmecheria când proceda la fel și cu nepoţii. Cojile sfinţite le adunam grămăjoară, le aruncam în brazdă ca să crească roada, ori măcinate, le amestecam în hrana animalelor și păsărilor ca să dea frupt și ouă.

După ce ne înfruptam cu de toate, mergeam să ducem vestea minunată și rudelor prin simbolicul “Hristos a înviat!”. Primeam în schimb dulciuri și neapărat ouă roșii și cozonaci. Dacă acum sunt atâtea parcuri de distracţii pentru copii, pe atunci un scrânciob era tot ce ne doream. Se instala special, înainte de Paști, în centrul satului și noi, puștii, nu ne dădeam rând. Fetele și flăcăii mergeau în ziua de Paști la Joc sau Horă.

Rândunușul

Cea mai frumoasă și distractivă amintire despre Paștele copilăriei mele rămâne a fi “rândunușul”. Nu știu dacă el s-a mai întâlnit pe undeva, pentru noi a rămas ceva deosebit. Ne adunam copiii în grupuri, pe mahalale, alegeam câte un delușor și începeam întrecerea. Fiecare șterpeleam de acasă ouă vopsite, le mai aveam și pe cele câștigate de la rude.

Rând pe rând, rostogoleam ouăle de pe delușor. Și dacă ne surâdea norocul să-l ciocnim în drum pe a cuiva, era achiziţia noastră. Astfel mergeam acasă cu o coșarcă de ouă colorate sau... goi pușcă. Ouă aveam destule fiecare acasă, distractiv era jocul în sine. Astăzi, cu părere de rău, nu știu dacă își mai amintește cineva de “rândunuș”.

Paștele Blajinilor

Ca și în majoritatea absolută a satelor din Basarabia de Sud, a doua dumunică după Paști (în unele localităţi lunea), se sărbătorește Paștele Blajinilor (e însemnat cu roșu în calendar). Este o sărbătoare naţională de cinstire și pomenire a celor plecaţi dintre noi. După slujba din biserică toată lumea merge la cimitir cu bucate și daruri. Se citește și aici o slujbă de prohodire. Mormintele celor dragi se împodobesc cu flori, oale din lut, străchinuţe, prosoape, etc.

După prohod darurile se împart rudelor, cunoscuţilor, sătenilor. La măsuţe improvizate sau chiar direct pe iarba proaspătă, se adună neam cu neam lângă mormintele celor răposaţi și ospătează din bucatele aduse și închinând câte un pahar de vin, zicând “Dumnezeu să-i ierte și să-i pomenească!”. Se crede că astfel și morţii s-au bucurat de sărbătoare alături de cei vii. Mi-a plăcut întotdeauna această tradiţie, că numai aici îţi poţi vedea tot neamul grămăjoară.

Dacă între Paște și Ispas (Înălţarea Domnului) au loc diferite manifestaţii precum nunţi, cumetrii, botezuri, parastase, în mod tradiţional pasca și ouăle nu lipsesc de pe masă. Sărbătorile de Paști finalizează cu Duminica Mare sau Troiţa ( a 50-a zi de la Înviere). În această zi, de obicei, nașii dăruiesc finilor de botez pe lângă hăinuţe, cănuţe, farfurioare, cireșe și trandafiri înfloriţi. Ce zi așteptată mai era! Căci noi aveam tocmai șase nași de botez (așa e tradiţia în aceste ţinuturi – cu cât mai mulţi, cu atât mai bine!), închipuiţi-vă ce de-a daruri primeam!

Dar este oare vreun copil să nu se bucure de ele! Astăzi îmi amintesc cu drag de această icoană a copilăriei mele și pe parcursul vieţii n-am făcut altceva decât s-o pictez și în simţirea copiilor mei. Dar cred că sunt prea frumoase aceste datini ca să nu încapă și să dăinuie în întreg neamul românesc, în ţară, dar și în Basarabia și Bucovina, părţi din sufletul nostru, uitate la o margine de lume.

Autor: Paraschiva MĂMĂLIGĂ

Susține Natura.md: Devino Patron!