Seva izvoarelor de acasă ne ține peste tot în lume

Aș minți să spun că satul meu este unul cum nu se mai află sub soare. E un loc pitoresc, dar natura oferă atâtea peisaje pe lumea asta! Ce îl face unic este povestea fiecăruia întrețesută cu povestea neamului și, în cele din urmă, cu mersul întregii lumi. Privite îndeaproape, viețile  oamenilor din sat compun o Biblie nescrisă. Și oricine le cercetează ar putea înțelege cu ochii minții toată „înțelepciunea și știința, nebunia și prostia acestei lumi” („Ecclesiastul”), încât nici n-ar mai avea nevoie să iasă din sat. 

Pe-o gură de rai...

Dar să începem cu începutul. 

Demult, tare demult, un păstor pe nume Toma a ajuns cu turma pe niște pășuni mănoase, străbătute de o apă. Acolo a găsit el de cuviință să-și facă o colibă și să poposească pentru o vreme. Și pentru că i-a plăcut mult acest ținut, și-a mai chemat niște prieteni păstori, ca să se bucure împreună de bogăția naturală a locului. Așa, în scurt timp, au apărut vreo zece case răsfirate pe cele două dealuri, nu departe de Prut. Cum Toma se stabilise primul pe aceste imașuri, oamenii veniți ulterior îl strigau deseori pe tânărul baci, ca să-i ceară vreun sfat: Tomaaaa, măi Tomaaaa, măăăi! Ecoul contopea strigătul lor și toată valea era străbătută de melodioasa chemare Tomaaai! Toate acestea se întâmplau pe vremea în care turcii sau tătarii năvăleau deseori dinspre răsărit și jefuiau totul în cale. Se spune că păstorul nostru a sărit în apărarea acestui loc și a fost ucis în luptă nedreaptă. Iar în amintirea lui, noul sat format s-a numit Tomai.

Aceasta este legenda pe care mi-o povestea, când eram mică, bunicul Ilie, dar profesoara de istorie Elena Miron, după ce a corelat mai multe documente din arhive, spune că povestea n-ar fi înflorit fără un sâmbure de adevăr. 

Carevasăzică, satul cu denumirea Tomai apare atestat documentar pentru prima dată la 1694. Dar asta înseamnă, precizează Elena Miron - o bogăție de om, un dascăl hărăzit - că așezarea era formată, consolidată, cu mult înainte să apară în hrisoave. Se pare că însuși Ștefan cel Mare, la 1489, întocmise un act prin care își împroprietărea un armaș cu aceste pământuri, pe care le dorea populate. Cât despre primul locuitor, Toma, tradiția orală, coroborată cu niște săpături, ar dovedi că el și-a ridicat coliba cam pe unde se înalță acum biserica din sat. Și este firesc să fi procedat anume așa - să-și fi ales drept adăpost un loc protejat de două dealuri și în apropiere de o apă - biserica fiind astăzi amplasată în centrul satului, la numai 300 de metri de râulețul Sârma, afluent al Prutului. 

Loc de pomenire și de dăinuire

La o adică, și biserica are povestea ei. Exact ca în legenda Meșterului Manole, și lăcașul din Tomai se surpa. De fapt, s-a năruit o singură dată, când zidul era cam de un metru. Ca și Manole, zidarii genovezi aduși la noi în sat au apelat la un sacrificiu, care să asigure dăinuirea bisericii. Cum stăteau ei și se tânguiau lângă zidul prăbușit, au zărit trecând pe drum o fată tare frumoasă, cu o coadă blondă și lungă. Au sărit pe dată și au tăiat gâța fetei, după care au pus-o în zid și lucrarea a mers ca unsă. Elena Miron, autoarea unui volum de istorie a satului, afirmă că a auzit legenda chiar de la părinți și că, oricât a căutat ea să-i contrazică, ei insistau că întâmplarea a avut loc, iar fata cu părul blond era „o copilă de-a lui Borodache”. Sărmana s-ar fi stins la scurt timp după ce i-au tăiat cosița cu forța. 

Profesoara a făcut cercetări și a aflat din documentele privind construirea bisericii că zidul, într-adevăr, s-a dărâmat din cauza că armătura a fost pusă într-o perioadă foarte rece, iar materialele de construcție nu erau în proporția corectă. Potrivit documentelor, meșterii responsabili de aceste erori au fost pedepsiți, după care au lucrat cu mai multă atenție și, la 1895, lăcașul a fost înălțat, sfințit, iar preotul Ciurea a slujit prima Sfântă Liturghie. 

Biserica, salvată de femeile satului

În perioada comunistă, când slujbele erau oprite, s-a pus la cale răsturnarea celor șase clopote ale bisericii. Dar mama lui Gheorghe Rusu – tractoristul căruia i s-a dat această oribilă misiune - s-a așezat în fața tractorului, amenințându-și fiul că va putea înainta doar trecând peste trupul ei. Între timp,  o fetiță de zece ani (Eufrosinia Crețu, azi femeie în toată firea) a urcat în clopotniță și a început să bată clopotul continuu. Dangătul lui agitat a adus mulțime de lume lângă biserică și, de teama unei revolte sângeroase, autoritățile au fost nevoite să renunțe la planul lor. Dar lăcașul avea să se redeschidă credincioșilor abia după 1989 și, de atunci, sute de tomăieni s-au cununat aici, și-au botezat copiii, iar multora li s-a cântat prohodul, fiecăruia după cum i-a fost dat. 

Economia nu duduie, dar sufletul erupe

Ca în toate satele și orașele din republică, și la Tomai lucrurile au mers ba mai bine, ba mai rău. (Aș îndrăzni să spun, pentru cunoscători, că la sud au mers mai des rău). Astăzi satul este parțial conectat la rețeaua de gaze. Conducta alimentează principalele instituții (școala, grădinița, Casa de Cultură) și chiar și unele case, în special pe ale gospodarilor care și-au permis să plătească pentru acest serviciu. Altminteri, cei mai mulți încă au nevoie de lemne de foc. Apa curentă rămâne, de asemenea, un vis. Majoritatea sătenilor cară apă cu găleata de la fântână. Dar poate că aceste nevoințe îi și fac pe oamenii de la țară mai rezistenți în fața greutăților și chiar mai sănătoși. 

În ciuda tuturor dificultăților, viața culturală a satului este una dinamică. Acum avem o școală și o grădiniță nemaipomenit de frumoase, curate, dotate cu echipament modern, grație unor fonduri din România și de la Uniunea Europeană. Casa de Cultură - unde se organizează concerte, întâlniri, competiții locale - este în curs de modernizare. Toate aceste investiții le oferă copiilor din sat o șansă, o deschidere către lume, astfel încât la vremea potrivită ei să fie în stare să aleagă în cunoștință de cauză dacă se cuvine să plece ori să rămână.

Între sărăcie și sfântă comuniune

Și pentru că lucrurile sunt în schimbare, nu poți să nu compari starea lor actuală cu cea din trecut. Azi în școală este apă curentă. Dar acum 30 de ani, pe vremea în care eram și eu elevă, în dreptul scărilor de la parter (zis la noi primul etaj), se afla un bac de aluminiu plin cu apă. De el erau legate două căni. Una metalică, destinată celor 800 de elevi, și una mai finuță, pentru cei 60 de învățători și profesori care alcătuiau colectivul didactic. După recreația mare, stăteam cu toții la coadă, obosiți de zbenguială și însetați, așteptând să ne potolim setea cu aceeași cană. Cu toate acestea, nu ne îmbolnăveam, nu ne era frică de virusuri, lipsa unei chiuvete cu apă și săpun nu ne cauza suferință, pentru că nu aveam conștiința acestui confort. 

Îmi amintesc că în fiecare dimineață, când striga catalogul, învățătoarea îi întreba pe elevii care absentaseră în ziua precedentă de ce n-au venit la școală. Și azi îmi sună în urechi una dintre cauzele evocate de copii, de un naturalism dus la extremă: „Mi s-au spart ciubotele și n-am avut cu ce să mă încalț...” Primăvara, puhoaie de apă spălau lutul drumurilor din Tomai și aduceau la vale cioburi de sticlă, cuie ruginite, punându-ne încălțările în pericol. În noroiul vâscos, orice cărăruie mai bătătorită era un liman, o salvare. (Azi, în Anglia, copiii mei se bucură când plouă, că își pot lua ciuboțelele ca să țopăie în băltoace, dar eu nu cred că voi putea să mai port vreodată încălțări de cauciuc.)

În ultimii ani, câteva drumuri -  cel puțin arterele principale - au fost asfaltate și e mai mare dragul să le străbați. Dar dealul ce urcă pe lângă casa noastră – o pantă altădată ideală pentru săniuș –ajunsese acum trei veri un mare șanț plin cu știr. 

Tomăienii de Torino, tot mai numeroși; tomăienii de Tomai, în scădere

Satul s-a schimbat în multe privințe, urmând, firește, evoluțiile din întreaga republică și chiar din această parte de lume. Acum trei-patru decenii, în Tomai locuiau aproape 5.000 de persoane, fiind cel mai mare sat din raionul Leova. La recensământul din 2004, populația număra 3.800 de persoane, iar în 2014 mai rămăseseră 3042 de oameni. Profesoara Miron estimează că recensământul de anul acesta va aduce o cifră mai mică de 2.600 de persoane. Cu alte cuvinte, în câteva decenii, populația s-a redus simțitor, urmând tendința din republică. Dar asta nu înseamnă că cei plecați nu revin periodic în sat ori nu continuă să își îngrijească ori chiar renoveze casele. De altfel, mulți dintre cei ajunși la vârsta pensiei, aleg să se întoarcă la baștină. 

În adâncul său, omul simte că nu poate fi autentic dacă își extirpează rădăcinile. Anume legătura profundă cu neamul, cu pământul din care se trage îi dă vigoarea de care are nevoie ca să crească, să dea piept cu viața.

Bineînțeles că lumea a devenit astăzi -  așa cum a spus profesorul canadian Marshal McLuhan - „un sat global”. Astfel, și tomăieni de-ai noștri sunt răspândiți pe toate meridianele. Avem economiști în Statele Unite ale Americii, antreprenori în Alaska, medici în Elveția, cercetători chimiști în Italia, la Universitatea din Padova, pui de tomăieni iau laurii la competiții muzicale din Torino. Avem juriști de calibru, jurnaliști, profesori la Chișinău. (Desigur că am umplut lumea și de zugravi, chelnerițe, îngrijitoare.)

Dar toți purtăm cu noi amprenta satului în care ne-am născut. Și chiar dacă în special tinerii plecați în străinătate au căutat să se integreze în societatea gazdă, fiecare s-a priceput să-și organizeze viața având în conștiință ograda, curtea în care și-a petrecut copilăria. 

Și cei din străinătate, și cei din sat ne întrebăm uneori cu toții cui i-o fi mai greu. Aparent, cei plecați prin zări, considerate civilizate, și-au asigurat (ne-am asigurat!) un trai mai călduț, față de cei rămași acasă, împovărați de munci grele și de grija pentru ziua de mâine. Totuși, deseori mi-a fost dat să observ pe chipul emigranților un stres, o goană confuză („vânare de vânt”), în timp ce oamenii care au ales să înfrunte greutățile și lipsurile din sat au o fermitate, o așezare în privire, dată probabil de hotărârea de a-și duce crucea cum se cuvine.  Dar - fie rămași, fie plecați - aceleași rădăcini tainice ne leagă, ne cheamă și, în cele din urmă, fiecare din noi înțelege că Big Ban, Turnul Eiffel ori Coloana Infinitului au, simbolic, aceeași valoare ca turlele bisericii din Tomai. Locul prin care, atunci când ne-am născut, trecea axa lumii, legând cerul de pământ. 

Autor: Victoria Vioară, 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 386 

Susține Natura.md: Devino Patron!