Devino Patron!

Bunica știa să cheme ninsorile

Bunica știa să cheme ninsorile
Bunica știa să cheme ninsorile

Ce mai iubeam şi aşteptam ninsorile în copilărie şi adolescenţă! Ştiam şi eu, şi fraţii mei că o putem supăra pe mama dacă începeam să scâncim că nu ne ajunge sau vrem ceva ce lipsea în gospodăria noastră. Ne-a deprins de mici să nu ne plângem, ci să mulţumim Celui de Sus pentru fiecare zi dăruită. Totuşi, o singură dată în an, mama ne lăsa să ne jeluim, la sfârşit de decembrie, când intram în vacanţa şcolară de iarnă şi ninsorile întârziau să vină, iar sărbătorile ne băteau la fereastră. Ca toţi sătenii, cunoştea prea bine indicaţiile date de sus ca părinţii să nu le permită copiilor să participe la sărbători religioase. Ea, de felul ei, nu mergea împotriva apei, dar nu avea urechi pentru proverbul moldovenesc - capul plecat sabia nu-l taie. “Ştiu că la şcoală v-au spus ca de Crăciun să nu umblaţi cu cerutul pe la ferestrele oamenilor, că dacă vă prinde pe drumuri “drujina” (patrula - n.a.) o să vă dea afară de la învăţătură. Dacă voi vreţi să vă duceţi cu Colinda, Steaua şi Pluguşorul, duceţi-vă fără teamă, că mama o să le lămurească lor ce înseamnă cerut şi ce înseamnă sfintele sărbători de iarnă”. Ne privea cu drag, se mira nu ştiu cum că a mai trecut un an, uita de grijile zilnice, se lumina toată la chip şi ne mângâia încet de ne topeam sub mâna ei caldă şi protectoare. Dar pe lângă învoire, aşteptam să ne întrebe ce mai dorim şi cum ne întreba, răbufneam în cor: ninsori, vrem ca ninsorile să vină în satul nostru.

Din pragul casei părinteşti se deschidea cea mai frumoasă luncă din lume, lunca râului Cogâlnic, care se pierdea până sub poala unui deal ce sprijinea linia ondulată a orizontului. Toată “corola de minuni a lumii” era adunată şi încăpea între streaşina casei părinteşti şi linia orizontului, aici încolţeau şi înfloreau tainele universului, de aici dezlegam visurile şi le dădeam drumul să hoinărească dincolo de stele şi luceferi, aici aşteptam în fiecare iarnă să valseze fulgii şi în fiecare primăvara să mijească verdele din luncă. Nu ştiam dacă ceream prea mult, dar mama după ce ne asculta dorinţa, îşi punea bondiţa pe ea şi ieşea afară. Privea lunca şi orizontul, se uita la ceruri, amirosea parcă văzduhurile din depărtări şi rostea vorba pe care o aşteptam: duceţi-vă la mâca Anica, ea ştie să cheme ninsorile. 

Să fi locuit buneii la o depărtare de un kilometru de casa noastră, de cealaltă parte a bulhacului, unde un braţ al Cogâlnicului ba acoperea cu apă, ba dezgolea cărăruia cea mai scurtă dintre gospodăriile noastre. Oricum, dintre numeroasele neamuri ale buneilor împrăştiate prin tot satul, noi eram cei mai aproape de casa lor, aşa că de sărbători ei nu prea duceau lipsă de prezenţa noastră. Făceam ce făceam şi tot la ei ajungeam, mai exact la mâca Anica, fiindcă bâtu Nicandru, cât eram mici, nu prea ne băga în seamă. În schimb bunica avea un întreg ritual de a ne primi în camera ei împodobită cu lăicere colorate şi plină de icoane şi arhangheli, cu opaiţul de-a pururea licărind sub aripile îngerilor, cu stiblele de busuioc prinse de grinda masivă vopsită în albastru, pe care se zăreau şi câteva stele zugrăvite în alb. De pe pervazul ferestrelor, din farfurii mari de bocnă, câteva gutuie uriaşe, care acopereau un sfert din geam, împrăştiau o lumină gălbuie şi o aromă fără de pereche în lume.

Bunica ne aşeza pe laviţa înaltă de lângă sobă, ne învăluia cu ochii ei albaştri şi ne întreba ce fac părinţii, se interesa cum ne împăcăm cu învăţătura, cât stăm în vacanţă şi ce poezii noi am învăţat. După ce asculta spusele noastre, se îndrepta spre Casa Mare, o cameră plină de taine, fiindcă acolo copiii nu aveau voie să intre. Se întorcea cu o străchinoaie vârfuită cu mere boiereşti şi prăsade mai mari decât pumnul, cu nuci şi struguri negri prinşi de coardă, cu prune afumate şi zarzări uscaţi. Mai scotea nu ştiu de unde un borcan de miere şi halviţă. Îi făcea mare plăcere să ne dăruiască fructe, dulciuri, bomboane şi turte, să ne vadă mâncând cu poftă, să ne dea să gustăm cu linguriţa miere de albine. “Vă aştept di Crăciun şî di Sfântul Vasâli, sî ni colindaţi şî sî ni hăiţi, cî atunci vă adun pi toţi şî o sî scot harbujîi şî zămoşîi din grâu şî o sî mâncaţi şî voi. Bădiţ-to Gheorghe o sî vinî cu sania şî cu Steaua, şî cu colindătorii lui. Sî vă băgaţi şî voi în ceatî, poati v-o primi, cî sînteţi mărişori. Dar sî cântaţ frumos, cî altfel nu vă mai plimbî cu sania pi bulhac,”—ne spunea bunica la despărţire. Ieşeam în prag, priveam la pământul negru, fără pic de zăpadă, apoi ne uitam întrebători la bunica Anica să ne spună dacă prindem ninsorile în timpul vacanţei sau rămânem numai cu vântul şi Cogâlnicul îngheţat. “Nam zîs eu cî bădiţ-to Gheorghe o sî vină de Crăciun cu sania? Aghe pe 5 ianuarie o sî înceapă sî ningă, a doua zî, tot satul o să hie în alb, iar a triia zî, la Crăciun, omătu o sî treacî mai sus di genunchi,”—ne liniştea bunica, mângâindu-ne şi urându-ne drum bun. De-a lungul anilor, toate prezicerile ei s-au împlinit, iar lumea zicea că ea a deprins să simtă ninsorile în Siberia, acolo, la Polul Nord, unde a fost deportată mai mulţi ani.

De Crăciun, casa bunicilor era neîncăpătoare: ne adunam pe la amiază 23 de nepoţi şi 12 vârstnici. “Tamada” era bădiţa Gheorghe, care timp de o jumătate de oră ne transforma pe toţi într-un cor de colindători – cântam împreună “Trei păstori”, “Florile dalbe”, “Vifleimul”, Linu-i lin”, “Sculaţi, sculaţi boieri mari”. Apoi, din Casa Mare scoteau Steaua frumos împodobită, în mijlocul căreia se afla icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, iar de margini erau prinşi zurgălăi. Înconjuram Steaua din toate părţile şi cântam împreună „Steaua sus răsare”, apoi se începea ritualul de împărţire a darurilor de Crăciun. Bunica le vârfuia pe toate, fiindcă ne dădea şi câte o monedă mare şi grea de o rublă. Iar pe atunci cu o rublă puteam cumpăra un sfert din magazinul satului. Sărbătoarea continua. În timp ce mama cu surorile ei aranjau bucatele pe două mese separate – pentru vârstnici şi copii – bădiţa Gheorghe se masca şi împreună cu 4-5 colindători dădeau un adevărat spectacol de ne lăsau cu gura căscată, până ce bunelul ordona milităreşte: “Acum, toţi la masă!” Iar nouă, copiilor, ne mai adăuga: “Mâncaţi, dar din barbă să nu daţi!”. Nu ştiu cât dura masa, dar noi, copiii, ieşeam mai înainte şi ne băteam cu bulgări până apărea bădiţa Gheorghe, care îşi aducea calul năzdrăvan de sub şopron, ne clădea pe toţi în sania lui de poveste cu tăpăligi late şi o gonea prin nămeţii de pe bulhac. Chiuiam cu toţii de bucurie de răsuna până hăt departe Valea Cogâlnicului, apoi peste 15-20 de minute bădiţa Gheorghe aducea sania în faţa casei şi ne declara că sărbătoarea la bunei s-a încheiat. Acum, mai adăuga el, dacă părinţii vă dau voie, duceţi-vă şi la alţii cu Colinda şi Steaua.

Peste ani, acele sărbători de Crăciun şi de Sfântul Vasile, când ne adunam cu toate rudele apropiate la bunei, îmi strălucesc ca şi steaua care sus răsare. O parte din oamenii dragi de odinioară caligrafiază norii din înalturi şi mai trimit câte o pană de înger spre lunca Cogâlnicului. Multe s-au troienit şi spulberat, dar căldura pe care o simţeam de sărbători, când buneii ne adunau la casa lor, nu am cum s-o uit. După cum nu pot uita că bunica Anica ori de câte ori a chemat ninsorile de Crăciun de atâtea ori ele au venit în toată splendoarea şi frumuseţea lor. Şi azi când duc dorul ninsorilor care tot mai rar ajung pe pământul Moldovei, îmi vine s-o rog pe bunica să-mi trimită o veste din ceruri, dacă o să mai ningă vreodată atât de miraculos şi frumos ca în anii copilăriei.


Alecu RENIȚĂ

Articol publicat în numărul 202

Susține Natura.md: Devino Patron!