Două poveşti: Draghiştea şi Feteşti

Articol apărut în numărul 253 al Revistei NATURA (martie 2013).

Două poveşti: Draghiştea şi Feteşti

E-o dragoste veche, una care nici nu mai ştiu când a început. Eroii, însă, nu sunt de genul Romeo şi Julieta sau Veronica şi Mihai. Eroii sunt mai altfel decât în poveştile de dragoste – pentru că şi dragostea e altfel. El încântat, ele – încântătoare. El iubitor de frumuseţi, ele – frumuseţi de nedescris. El dornic de provocări, ele - provocator de misterioase. El – sunt eu, subsemnatul. Ele – sunt stâncile, poienile şi râul dragostei de la Feteşti.

La „iubitele” mele cărarea o bătătoresc de când eram pici şi priveam cu uimire cum sute de căsuţe stau tupilate la poale de stânci milenare. Din grădina nanilor Dumitru şi Aurica „ajungeam” cu
picioarele în Draghişte, iar privirea mi-era furată de imensele pietre de după râu. Mai era şi ademenitoarea pădure, cocoţată pe stânci. Ori era o păcăleală pentru a nu mă lăsa „stăpân” peste tot şi toate, ori chiar în pădure pe bune există un loc unde, odată ajuns, te-ai pierdut în timp şi spaţiu. Şi câte bogăţii mai ascundea „cetatea verde” – coarne, alune, ciuperci, păducel, ierburi de leac… Iar popas făceam la poalele uriaşului stejar cu două tulpini, înalt de vreo 30 de metri, care şi astăzi stă ca un străjer în rezervaţia peisagistică „Feteşti”. Laleaua pestriţă, ce greu o mai găseşti pe altundeva, creşte tot aici, fiind una din plantele rare incluse în Cartea Roşie a R. Moldova. N-aveam de unde bănui atunci că pe locurile unde călcam cresc mai multe „ierburi scumpe”. Nasul curcanului sau urechelniţa, cum e numită științific, seamănă cu varza şi are un gust acrişor. Se spune că pe timpuri din ea făceau salată, care era nu doar gustoasă, ci şi bogată în  itamina C. Peste ani am aflat că Sempervivum tectorum, denumirea în latină a plantei, este şi un bun aphrodisiac. În popor se spune: “Dacă floarea de Nasul curcanului este închisă atunci va ploua, dacă e deschisă căldurile vor fi mari”. Și alte plante rare pot fi găsite la Fetești, precum spun savanții și arată aceeași Cartea Roșie: trifoi panonian, verigariu, popâlnic, firuţa diversicoloră.

Eh, şi după ce urcam spre pădure, apoi coboram pieziş pe stâncă, dădeam iar cu picioarele-n Draghişte şi n-aveam cum să nu mă-ntreb: de ce firul de apă are un nume atât de frumos? Încercam să găsesc singur explicaţie, gândindumă că o fi de la ceva sau cineva drag. Mi-o confirmau poveştile. Cică pe malul Draghiştei şi-au ţesut iubirea doi tineri, iar localnicii, încântaţi de povestea lor, au înveşnicit-o prin numele dat apei ce le scălda satul. Mai aflam că „de vină” este dragostea celor de la Feteşti pentru locul de basm cu care au fost binecuvântaţi de cel de sus. Şi nici n-are cum să nu-ţi fie drag acest colţ de lume! Şi nici n-ai cum să nu îndrăgeşti şi să porţi în suflet bijuteriile ce-ţi fură inima!

Peste ani, locurile de la Feteşti mă tot atrag. Ba mă opresc cu cortul la poale de pădure, ba urc stâncile, ba mă las uimit de peisajul rustic. Mă prind la gândul că nu ştiu ce-aş alege: o zi în Elveţia sau o vară în „mica Elveţie” a Moldovei, aşa cum li se mai zice acestor locuri de basm. Nu că nu aş vrea să ajung în Elveţia de pe hartă, dar „Elveţia noastră” e atât de aproape şi atât de cuceritoare! 

La Stânca Bunicului, înaltă de 90 de metri, ajungi după ce treci un podeţ peste Draghişte. Mă atrage ca un magnet. O admir de jos în sus, de sus în jos şi întrevăd chipul unui bătrân care veghează în aşteptarea celor dornici de a sta la sfat. E un loc bun de a prinde energiile timpului, de a înţelege mai bine istoria pământului, de a căuta tainele strămoşilor. Iar taine sunt destule. La Cheile Draghiştei de la Feteşti, bunăoară, săpate între 2 masive de recife badeniene, cu o vechime de circa 15 milioane de ani, se găsesc colonii de corali şi grote pleistocene – parte a primei epoci din istoria omenirii.

Sunt şi alte înălţimi de cucerit. Pe partea dreaptă a Draghiştei avem cea mai înaltă altitudine a stâncilor - aproape 250 m deasupra nivelului mării, iar pe partea stângă a râului - Stânca Rediului are 230 m. Piatră peste tot la Feteşti. Casele din sat parcă se închină măreţiei stâncilor, stând pitite şi mici. Rar de tot poţi vedea garduri de metal sau lemn. Sunt mai toate nu prea înalte, sunt din piatră şi te saluţi cu  gospodarul, trecând pe drum, peste gard. Vechi e satul, la 1573 atestat documentar. Dar, câte milenii şi destine pe aceste locuri se ascund dincolo de hrisoave? 

De-a lungul timpului, la Feteşti a fost pusă la grea încercare credinţa neamului. Timp de mai bine de şase decenii, creştinii ortodocşi nu au avut un sfânt locaş, rândurile lor fiind mereu rărite prin atragerea în fel de fel de confesiuni care au înflorit aici. Abia în 2000 a fost reluată construcţia bisericii „Sfânta Treime”, cu susţinerea ctitorilor şi comunităţii, iar sfinţirea a fost oficiată nu demult, în octombrie 2011. Oamenilor din sat parcă nici nu le venea a crede că în sfârşit li s-a împlinit visul de a avea unde-şi mărturisi credinţa adevărată. Chiar şi printre localnici, rar cine-şi mai aminteşte că la începuturi aveau în sat o bisericuţă de lemn, iar paroh era un părinte de peste Prut. Temelia actualei biserici de piatră şi pereţii până la ferestre au fost ridicaţi înainte de ocupaţia sovietică, între 1937-1939. În anii ce-au urmat a fost distrus lăcaşul de lemn şi oprită orice construcţie la cel început din piatră. 

Mă încearcă deseori dorul de a reveni la Feteşti. În ultima lună de toamnă (2012) am hălăduit iarăşi pe uliţele, stâncile şi poienile dragostei. Pare incredibil, dar am găsit cimbru înflorit, în prag de iarnă! Profund mirositor şi încă plin de viaţă, de parcă ar fi fost gata să se lupte cu iarna. Îl simt şi acum, îl văd aievea, tremurând pe vârf de stâncă, în bătaia vântului. Mă aşez lângă firava, dar „îndărătnica” iarbă şi privirea îmi cade pe sat, care se vede ca-n palmă. Asediat de stânci, de parcă ar fi o cetate, în mijloc stând semeaţă biserica, cupolele căreia rup orizontul şi sfidează trecutul. 

Dacă aş avea o clepsidră, cred că ar fi foarte mare. Dar, oricum, nu aş lua în seamă curgerea nisipului, oricât de mult ar fi. Pentru mine, odată ajuns la Feteşti, timpul îşi pierde sensul printre frumuseţi şi înălţimi. Dacă aş avea un ceas, l-aş „îneca” în apa Draghiştei, pentru a nu-mi aminti cât a rămas până la despărţire. Fiecare își poate scrie aici propria poveste, o poveste adevărată, care nu se uită niciodată.
 

Dinu RUSU