La capăt de hartă, la intersecţie de drumuri
Reni, Ismail, Odesa, Delta Dunării, Marea Neagră – sunt doar câteva puncte pe hartă împrăştiate pe drumurile rămase moştenire de la seminţiile de odinioară, ajunse şi la Etulia, punctul nostru de popas. De la marginea satului mijeşte către orizont întinsul lac Cahul, care porneşte de la graniţa ucraineană şi se apropie îndrăzneţ de Dunărea cea de neclintit în drumul său spre mare.
Aflată la doar 10 km în linie dreaptă, Delta Dunării zâmbește undeva de după o frontieră imperceptibilă, iar Munții Măcin, îmbătrâniți de soare și vânt, se profilează în albastrul depărtării ca niște vechi prieteni ai casei. Spre est, ochiul ghicește țărmul lacului Ialpug și îndrăznește să se aventureze mai departe, spre smârcurile și limanurile ce se perindă până la Chilia. De acolo până la Odesa nu e prea mult și sufletul îmi aleargă pe hotarul fin dintre pământ și mare spre fostul Hacıbey, așa cum alergau odată caii tătarilor fugăriți de aprigii demoni ai libertății.
Îl forțez să se întoarcă înapoi, la Etulia, în acest capăt de hartă. De fapt, frontiera aici e foarte fină. Ideea de delimitare a două republici este atât de diluată, încât doar un ochi experimentat poate alerta atunci când pasul ți se lungește peste linia de demarcare între Moldova și Ucraina.Doar harta GPS-ului, cu punctulețul său roșu indicator al amplasării, ne arată insistent că ne aflăm în coasta graniței trasate atât de ciudat. O linie de înaltă tensiune, care aduce curent de la Cuciurgan, periodic intră și iese din republică, întinzându-și firele când în Moldova, când în Ucraina. Cei de prin partea locului știu care stâlp în care țară se află, noi însă ne ținem de GPS și ne stăpânim cu greu atunci când simțim chemarea Munţilor Măcin de dincolo de frontieră.
Dunărea în prim plan și Munții Măcin în plan secund. Foto: Vitalie Ajder
Dinspre sat se aud vesele cântece de cucoș, verdele crud al primăverii începe să cucerească pajiștile ofilite și degerate peste iarnă. Râul Cahul se prelinge pe o margine de graniță, vărsându-se în lacul cu același nume, aflat deja în Ucraina. Pe partea stângă a râului, deasupra satului, pe o suprafață de 10 hectare, niște ravene abrupte chinuie pământul greu încercat încă din începuturile geologice. Aceste râpe, de o pronunțată culoare roșie, reprezintă, de fapt, aflorimentele de argile etuliene. Foarte abrupte, puternic dezmembrate și cu malurile foarte fisurate, ravenele au fost trecute sub protecția statului prin Legea nr. 1538/ 1998 privind fondul ariilor naturale protejate de stat, purtând titlul de „monument al naturii”. La câțiva kilometri de sat, pe colinele care își încălzesc la soare bătrânele coaste, podgoriile vinăriei Bostavan extrag din solul sudic elementele cele mai bune pentru producerea vinurilor cu gust intens și catifelat.
Ravenele de argilă etuliană. Foto: Vitalie Ajder
În această zonă cu un climat aproape mediteranean, vinurile impresionează printr-o culoare bogată, dar pură, și o savoare care se face remarcată datorită structurii fine a taninurilor. Aflată în arida stepă a Bugeacului, situată între Marea Neagră și Valul lui Traian, această localitate era la origine o așezare a tătarilor nogai din tribul Ituli. Populată rar în timpul Evului Mediu, regiunea Bugeacului a fost locul perfect de preumblare a tătarilor nogai. Seminomazi, trăind în legea lor, dormind și murind în șaua cailor, tătarii au lăsat în Bugeac câteva urme toponimice înainte de a fi strămutați prin alte părți de către puternicii zilei (turcii, și mai târziu rușii). Mintea mea cea veșnic scurtcircuitată de teorii și presupuneri mă lasă să trag firava concluzie că satul din zilele noastre își datorează numele tribului care odinioară stăpânea aceste pământuri până la Mare (Ituli - Etulia). După deportarea tătarilor din Bugeac de către ruși, pământul a fost lăsat în grija valurilor de coloniști găgăuzi și bulgari, veniți din Imperiul Otoman, care se învecina pe atunci cu Imperiul Rus. Abia de atunci localitatea a început să fie atestată în acte (1800-1820), numărând peste 600 de familii găgăuze care își trăgeau rădăcinile din adevăratele pământuri aride ale răsăritului. Lor li s-au alăturat țărani ruteni fugari și cazaci, urmați la ceva vreme și de ucraineni. Astăzi, caleidoscopul etnic al acestui sat este asemănător celui din întreaga Găgăuzie (unitate teritorială în componența căreia se află și Etulia): găgăuzi, moldoveni, bulgari, ucraineni și ruși. Amintirea tătarilor, care s-au dus ca și cum nici pământul negru al Bugeacului de către vântul la fel de sălbatic precum uitatele hoarde de demult.
De la Etulia, la nici 7 km spre nord, ne așteaptă satul cu cel mai frumos nume românesc: Alexandru Ioan Cuza. Amplasat fix în coasta Găgăuziei de azi și având caracterul unui soi de enclavă, localitatea împarte parțial același destin cu suratele sale din Stepa Bugeacului. Altă dată o seliște de tătari (o „câșlă”), satul a căpătat de nu știu unde numele de Hadji-Abdul, plin de savoare turcească. Toponimul satului provine de la numele lui Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) și al statului naţional România (1862-1866). În 1960 autorităţile regimului sovietic au dat localităţii numele comandantului de armate rusești A.V. Suvorov (1960- 1990), însă după 1990 locuitorii au revenit la numele de Alexandru Ioan Cuza. În sat funcționează una din cele mai vechi școli din Basarabia, prima atestare fiind în anul 1856. Localitatea este recunoscută ca fiind un centru cultural al zonei, iar locuitorii vorbesc o limbă română curată, marcată de regionalisme unice. Unul dintre membrii Sfatului Țării, Mihai Vântu, s-a născut aici.
Întreaga regiune sudică a Basarabiei istorice poartă o puternică pecete turco-tătară, imposibil de șters din documentele de epocă ale marilor puteri perindate pe aici. Glasul de odinioară al tătarilor se aude și astăzi prin intermediul celor multe localități medievale din regiunea Odesei, Ismailului și Cahulului de astăzi: Hadji-Curda (Kamâșovca), Ciamașir (Prioziornoe), Gasan-Aspaga (Perșotravneve), Erdec-Burnu (Utkonosovka), Tatar-Bunar (Tatarbunar), Tașbunar (Camenca), Șichirlichitai (Suvorovo) și multe- multe altele care rămân să stea mărturie a semințiilor care odată bântuiau aceste locuri. Arhivele prăfuite ale vremii păstrează pe alocuri și o dulce savoare românească care face să vibreze cele mai subtile strune din orice suflet avid de grai român: Babele, Gura-Lupului, Chilia, Cetatea Albă, Gura-Celighider, Furnica, Broasca, Câșlița-Dunăre, Frumușica, Fântâna-Zânelor.
Stând pe marginea frontierei, salut cu dor toate aceste bastioane, furate și răscumpărate de nenumărate ori de capriciile istoriei. Harta se oprește aici, însă frumoasa și arida stepă a Bugeacului, bătută de vânturi, se întinde până hăt departe la Mare. Un loc în care uraganul istoriei a măturat totul de la un capăt la altul, a așezat destinele și întâmplările așa cum a vrut și, probabil, mai așteaptă vreo ocazie să rupă temporara monotonie din tăcutele întinderi și să reîntregească harta Basarabiei istorice.
Silvia URSUL,
revista Natura, mai 2016
Susține Natura.md: Devino Patron!