Drumul spre casa părintească

Drumul șerpuiește ușor prin câmpia întinsă peste cernoziomul de ciocolată al Bugeacului. Pământul parcă fuge de sub roțile autocarului. Rând pe rând, se perindă fostele sate germane Lipețk, Culmea, Tarutino, Arciz, Gnadental… Și, deodată, simt aroma inconfundabilă a baștinei, a luncii Cogâlnicului. Un fior revenit din adâncuri îmi învăluie ființa. De fiecare dată mă încearcă sentimente răscolitoare când mă apropii de satul copilăriei mele - Satul Nou. …Veche vatră de români basarabeni, situat la „o margine de țară”, care și-a păstrat mereu verticalitatea și nu și-a pierdut de-a lungul anilor identitatea.

Un fir lung de apă șerpuiește de partea dreaptă a șoselei. Îl recunosc: e pârâiașul Cilighider. Iar ceva mai în depărtare se întind pădurile dese ale Hârtopului. Peste sat, ca un simbol al legăturii oamenilor cu cerul, strălucesc cupolele aurii ale bisericii cu hramul „Arhanghelii Mihail și Gavriil”. Cum intri în localitate, case frumoase și arătoase stau rânduite, de o parte și alta a șoselei ce duce spre Cetatea Albă. Satul e așezat pe partea dreaptă a drumului și doar vreo două rânduri de case se află între șosea și calea ferată, care leagă Sudul Basarabiei din Ucraina de Moldova.

În capătul satului cobor din autocar și o iau pe strada centrală. Casa părintească e la vreo 3 km. E ora amurgului. Liniștea, de care vorbea Lucian Blaga, învăluie întreg satul. Un miros proaspăt și îmbătător mă copleșește. Îmi dau seama de unde vine. E emblema anotimpului reînvierii la baștina mea. Cât mergi de-a lungul și latul străzilor parcă trase cu rigla, pe parcelele bine îngrijite din fața fiecărei gospodării, au înflorit ghioceii, vestitorii primăverii, purității și prospețimii. Nicăieri, în alte părți din întreaga Basarabie, n-am mai întâlnit așa ceva. Un sat inundat de mirosul de ghiocei, primăvara devreme… Iar mai apoi, rând pe rând – parfumul de narcise, liliac, stânjenei, maci roșii decorativi, trandafiri și toamna târziu, crizanteme – inundă satul. Aș descifra acest mister cam așa: „Un sat plin de istorie, dar în permanentă înnoire”. Poate de aici și denumirea lui - Satul Nou. Mereu înnoit, mereu tânăr și proaspăt!

File de istorie

Până ajung la destinație mai e ceva timp. În ritmul pașilor, în gând, încep a depăna fir cu fir file din istoria satului, preluate din studiul făcut de profesorul de istorie la școala din sat, N. S. Joltailî, născut la începutul sec. XX, învățător cu școala românească.

Gura-Cilighider, Satunov, I.G.Duca sau Novosiolovca (denumirea rusificată de astăzi) - acestea sunt denumirile istorice ale comunei românești din Sudul Basarabiei. După „Statisticeskoie opisanie Bessarabii”, Gura-Cilighider s-a întemeiat în 1827 (care este și anul atestării sale oficiale) pe malul stâng al râului Cogâlnic, la întorsătura sa principală, în stânga pârâului  Cilighider. Prima sa denumire provine de la numele fostului sat tătăresc, așezat în valea pârâului Cilighider, mai la nord de vatra  de azi. Majoritatea locuitorilor sunt români veniți din Bucovina, dar pe parcurs au existat mai multe valuri de migrații în sat. Astfel, primele familii ca Pelin și Buzgan s-au stabilit aici din Nordul Basarabiei, mai apoi au sosit și altele ca Bejan și Chirău, tot venite de sus, de prin părțile Hotinului sau ale Sorocii. Probabil că și alte nume, precum Grosu, Cojocaru, Munteanu, Strat, Potop, Sârbu, Revenco sau Dănuță, își au rădăcinile tot pe la Nord. Astăzi numele de familie Chirău, Pelin și Strat sunt cele mai frecvente. Unele locuri din jurul satului au preluat probabil numele de familie, precum: „Râpa Barcarului”, „Râpa lui Secară”, „Râpa Răienilor”, „Râpa Repezișului”, „Movila Dănuțenilor”,  „Bulhacul Chirăienilor”, „Bulhacul lui Florea” etc.

Întrucât procesul de strămutare avea loc stihiinic, la început acești oameni se ocupau cu vităritul. Ei, descălicătorii, s-au așezat cu traiul mai aproape de râu, ca să aibă unde adăpa vitele. Deși aveau pământ destul, agricultura era mai puțin dezvoltată, fiindcă le lipseau uneltele de prelucrare. În partea de sud-est a localității nou întemeiate, oamenii au descoperit pe dealul înalt de peste o sută de metri, zăcăminte mari de calcar. Satul a început să se construiască și să se mărească spre sfârșitul sec. XIX, când apar primele case din piatră, acoperite cu țiglă. Întrucât piatra e din belșug, până mai ieri și gardurile se ridicau tot din piatră. 

Perioada interbelică a fost una de dezvoltare gospodărească și de afirmare românească. Satul se afla la o intersecție de drumuri comerciale în cadrul României reîntregite și se învecina cu orășelul Sărata, un fel de capitală a coloniștilor germani. Apăruse o elită locală, care cultiva sentimentul de competiție, de meritocrație, de mândrie de a fi din Satul Nou. Ocupația rusească din 28 iunie 1940 a distrus viața pașnică, a adus spaima în fiecare casă, teroarea și nedreptatea. Peste 50 de fruntași ai satului au fost arestați și deportați în Siberia, lor fiindu-le dezmembrate familiile și confiscate averile.

După cumplitele nedreptăți și traume suportate în perioada stalinistă, lumea a început să-și vină în fire abia în anii ”50-”60. Încet, de-a lungul anilor, s-a construit un cămin cultural cu două etaje, o școală modernă cu trei etaje, în fața căreia se înalță, alături de bustul lui Taras Șevcenco și cel al lui Mihai Eminescu, primăria, o moară, magazine, centru medical, bibliotecă, stație de trenuri etc. Merită să menționez că indiferent de regimurile perindate la putere, Satul Nou a evoluat pe temelii românești, păstrând cu sfințenie tradițiile strămoșești, credința și limba română. Dacă la început ocupația de bază a sătenilor era vităritul și agricultura, mai târziu în localitate s-au dezvoltat meșteșugurile – torsul și țesutul, confecționarea catrințelor, cămășilor, pantalonilor și, ulterior, a covoarelor. Astăzi se țese mai puțin, dar în fiecare casă încă mai întâlnești țesute de mamă sau bunică scoarțe, lăicere în patru și cinci ițe, poloage, „mițurce”, „șpilculițe”, păretare, țoluri… Covoarele și scoarțele poartă diferite însemne - buchete de trandafiri, stânjenei, puișori, păuni sau papagali. Își mai amintesc bătrânii și de o pleiadă întreagă de olari, fierari, cojocari, croitori, lemnari, zidari, fântânari, morari sau croitori. Despre unele dintre aceste ocupații mai vorbesc doar obiectele moștenite, adunate cu multă dragoste și migală de profesoara de limbă și literatură română Eufrosinia Chirău (Mămăligă) în Muzeul Satului, unicul în regiune.

Credința

Credința ortodoxă i-a adunat dintotdeauna pe săteni în lăcașul sfânt. Biserica e construită în stil vechi, cu trei cupole. Este una dintre cele mai mărețe și frumoase din Sudul Basarabiei. Bolțile cupolelor și interiorul sunt pictate de vestiții pictori de icoane de la începutul sec. XX Piscariov și Kojemiachin. Chiar și în vremurile de restriște, biserica a oficiat slujbele ordinare, ceremoniile de botez, cununii sau înmormântări în limba română.

La intrarea în sat pe traseul Basarabeasca-Odesa, dinspre localitatea germană Arciz, pe partea stângă te întâmpină o răstignire impunătoare, iar ceva mai încolo, pe dreapta, se află cimitirul satului. Acolo își dorm somnul de veci părinții mei, bunicii și străbunicii. Aspectul îngrijit arată că sătenii știu să-i cinstească pe cei plecați, fiind mândri de neamul lor. Mai în centrul cimitirului se află pe un loc înalt un mormânt comun - cel al ostașilor români. Generația de astăzi cunoaște istoria mai puțin, dar cu toate acestea, totdeauna, la Paștele Blajinilor și de alte sărbători, localnicii tămâiază și cinstesc aceste morminte, sădesc flori și dau de pomană.

Școala

Sunt prea puține cuvintele pentru a vorbi despre școală, cea care a fost leagănul latinității și spiritualității. Deși a fost foarte greu, și astăzi se mai predă în limba română. Aici s-au format ca personalități notorii Anton Gămurari, fost viceministru al Afacerilor Interne în R. Moldova și participant al războiului de pe Nistru; Ion Botnari, ambasador în Turcia, mai apoi reprezentant al R.Moldova pe lângă oficiul ONU; Vladimir Ciclicci, director general al CST System Computer; Pavel Telepan, șef al Colegiului Militar Alexandru cel Bun în 1994, apoi șef al aeroportului din Chișinău; Dorina Cojocaru (Vrabie), pictoriță, membru titular al Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova; Iurie Florea, dirijor titular la Opera Națională din București din 1996; Pavel Pelin, critic de artă, scriitor. Lista ar putea continua. La baza creării acestor personalități a stat întotdeauna un colectiv de dascăli bine pregătit din punct de vedere profesional.

Tradiţii şi obiceiuri

Cel mai sfânt tezaur al sătenilor a fost și a rămas limba maternă. Mai cu regionalisme sau arhaisme, mai cu unele rusisme, limba română a supravieţuit și ne-a ținut uniți. Ea e mai moale şi sfătoasă, ca prin vechile cronici. La nunţi şi cumătrii s-au păstrat obiceiurile din străbuni - conăcăritul, stărostitul, cântecul de pahar, la înmormântări - bocetul. La sărbătorile de iarnă se umblă cu colindul, cele mai populare fiind „Trei păstori” şi „Sus în poarta raiului”; cu Pluguşorul, sau cu „Capra”. La Paşte, copiii umblă cu „Hristos a înviat” şi joacă „rândunuş”. Şezătorile, practicate înainte cu torsul, împletitul, ţesutul şi scoaterea fetelor în „tindă”, au ajuns o raritate, iar „Jocul” sau „Hora satului” au cedat locul discotecilor.

Nunta începea sâmbăta cu jucatul florii mirelui şi a vorniceilor de către druşte, continua duminica cu întreg ritualul de cununie, jucatul „hobotului” la luarea miresei de către mire, cumpărarea miresei, zestrea, cântecul miresei, masa mare şi încheiate cu „hostropăţul” – un obicei care simbolizează încadrarea tinerei în rândul gospodinelor de către rudele acesteia şi înmânarea diferitelor cadouri ce ţin de casă. Marţea se mai servea şi „borşul miresei”.

La casa cu povești

Când  ajung în mahalaua copilăriei mele, încetinesc pasul. Văd casa însingurată cu pecetea vremii peste ea și mă cuprinde parcă un sentiment de neliniște, amestecat cu multă durere. Dar deschid portița și îl revăd pe tata Ștefan, măturând ograda. Lasă repejor măturoiul, își scutură mâinile bătătorite de atâta trudă și, parcă rușinat de haina-i învechită, vine să-mi ia bagajul. Curtea e învăluită de mirosul pâinii numai scoasă din cuptor și de gutui coapte cu scorțișoară. Nu greșesc! Mama mea, Ileana, legată cu o broboadă albă pe cap și încinsă cu o pestelcă țesută din in, așază cu cociorva vărzările pe jăratecul rămas după ce s-a copt pâinea.

Mă plimb încet prin toată casa. A rămas tot așa, ca în copilărie. Pe un dulap mic, plin cu cărți, stau neclintite patru fotografii ale noastre – un frate și trei surori. De pe un perete, înrămate, ne privesc chipurile părinților, când erau tineri. Icoana Maicii Domnului, din ungher, e cuprinsă de un prosop cu îngeri, brodat chiar de mine. În Casa Mare, pe peretele din spate e întinsă frumos o scoarță, iar pe alți doi pereți laterali stau două lăicere - unul în „patru ițe” și altul „șpilculițe”.

…Masa întinsă e gata să se rupă sub greutatea bucatelor – plăcinte poale-n brâu la tigaie, vărzări, sarmalele mici cât unghia, care se topesc încă pe buze și răcitura limpede ca apa izvorului îmi umplu gura de arome, căci toate aceste bunătăți, pregătite cu atâta migală și pricepere de mama, le găsești numai la noi în sat.

După un pahar de vorbă și unul de vin rece din „balerca de sărbători”, tata mă cheamă în curte să se laude cu gospodăria lui. Grădina e frumos curățată și aranjată, curtea plină de păsări, ocolul - de mieluți. Ca în copilărie, cât mân cârdul de boboci spre toloaca întinsă din preajma Cogâlnicului, până ajung, vântur țărâna de pe ulicioară, din care făceam odinioară „harbujei”, scormonesc gropițele pentru a ne juca de-a „mingea-n bunghi”, în „pietricele”, „mingea arsă”,  „ștandăr” sau alerg cu-n steguleț în iureșul jocului ca să fiu prima să-l arborez la dușmani.

Toloaca de pe malul Cogâlnicului a fost universul copilăriei noastre. Aici s-au legat primele prietenii, am făcut cele mai multe șotii și am inventat cele mai năstrușnice jocuri. Ea ne încăpea pe noi, toți, copiii mahalalei cu toate orătăniile sau animalele pe care le aveam în grijă, așa că uneori făceam paza cu rândul. Cât eram liberi dădeam năvală în lanul cu mazăre verde și fragedă ori ajungeam până la Râpa Mare, unde se coceau primii zarzări. Alteori, cârdul de cârlani ne mâna pe malul brațului Cogâlnicului, pe care îl numeam Matcă și, încet-încet, o luam spre „Podiș”, tocmai unde era o livadă de piersice, cele mai mari și mai dulci. În rest, păzind bobocii, ne bălăceam toată ziua în „groapa” Cogâlnicului, locul cel mai adânc, prindeam raci la sălciile plângătoare din celălalt mal, ori în verile toride când apa râului scădea foarte tare, pescuiam cu mâinile crapi, carași, bibani, plătică, costrași, chișcari. Cel mai bun pește era însă „soreanul”, niște peștișori mici, adică tradus din rusă în română „gunoi”, dar atât de gustoși, un fel de hamsii de râu, pe care îl prindeam cu volocul. Astăzi nu mai este nici acel Cogâlnic, nici „soreanul”, nici fântâna de „La sfânt”, din care ne potoleam setea, și nici toloaca de altădată. Totul a degradat. Buldozerele au intrat nemilos în malurile râului, i-au schimbat albia și l-au distrus, astfel ștergând minunățiile naturii și cele mai frumoase amintiri ale copilăriei.

În liniștea serii nu mai răsună în valea Cogâlnicului nici cântecele de altădată „Ține-aprinsă, Leano, lampa”, „Ionel, Ionelule”, „La Nistru, la mărgioară”, „La Siret, la Nămoloasa”. Erau atât de frumoase acele cântece, ne ungeau sufletele, și începeam să le îngânăm și noi, copiii, jucându-ne „de-a artiștii”. Cu părere de rău, multe voci s-au stins. Altele, astăzi mame și bunici, împovărate de griji, au uitat să mai cânte. Au murit unele dintre cântecele lor, a murit și „groapa” în care ne scăldam odată. N-a murit, însă, sufletul românului rămas la „o margine de țară”. El a cântat și a dansat întotdeauna, chiar și în timpurile de restriște, a cântat de dor și jale, a doinit și a horit. Drept dovadă este și ansamblul artistic de cântece și dansuri „Mărțișor”, care ne duce faima peste hotarele Ucrainei, fiind foarte popular și în Republica Moldova. 

Reîntoarcerea

…Mă trezesc în dangătul înfiorător al clopotelor de la biserică. Nu e a jale că a murit cineva, nici că e pojar în sat. Bat în unison cu urletele sirenelor. E război crunt în Ucraina! Înstrăinata mea Basarabie, cât mai ai de pătimit?

Îmi înghesui repejor mănunchiul de amintiri într-o valiză și pornesc la drum. La baștina mea sirenele strigă a ajutor. Cerul deasupra satului este brăzdat de rachetele ucigașe ale teroriștilor ruși, care aduc moartea la Ismail, Chilia, Reni, Cetatea Albă… Mă îndrept spre Chișinău. Din cimitir mă privesc ochii triști ai părinților mei parcă întrebându-mă când îi mai vizitez la locul de veci. De unde să știu? Rămâne în urmă satul copilăriei mele cu cele mai frumoase povești, cu sora mea Valentina, cu toate rudele mele, cu toți oamenii frumoși la suflet și la chip. Rămân să ducă în continuare povara războiului nedrept.

Drumul pare fără de sfârșit. La tot pasul controale, soldați înarmați, tancuri... Războiul îmi fură din amintiri și din farmecul copilăriei mele. Cine te-a lăsat răstignită pe crucea istoriei, a nedreptății și înstrăinării, Basarabia mea? 

Autor: Paraschiva Mămăligă, 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 385

Susține Natura.md: Devino Patron!