ACASĂ 

O ploaie blândă, caldă, cu soare ne însoțește în drum spre Râmnița și Saharna. Pe de o parte și alta a Nistrului peisajele se împrospătează și respiră în ritmuri de reînviere, învăluind întreaga vale în miresme de iarbă cosită și flori sălbatice. Stropii aduc din înalturi fărâme din marea taină a naturii și ne îndeamnă să savurăm spectacolul magic ce se desfășoară în toată splendoarea între cer și pământ. Ce minune să fii liber, să te simți parte din natură, din creația divină, din opera Făuritorului! Apa e începutul la toate: ea te naște, te purifică, te botează, te învie. Oare cum o fi arătând apa Iordanului? Intri în ea încărcat de funingine, de venin, de minciuni, de păcate și ieși de acolo curat, evlavios și bun?

 Plouă cu soare. Sub acompaniamentul stropilor calzi, bărcile expediției lunecă încet spre defileul dintre Stroiești și Tărăsăuca. În depărtare, din aburii ploii, se naște un curcubeu uriaș, care își întinde arcada peste defileu și unește pe câteva minute cele două maluri și cele două destine atât de diferite ale unui și același neam. De ce atât de diferite? Încerc să  dau de rădăcinile înstrăinării dintre basarabeni și transnistreni, dar simfonia ploii și minunăția de curcubeu mă ține vrăjit și nu mă lasă să-mi chinui mințile. Cam peste un sfert de oră, cerul se deschide deplin și, un aer proaspăt, ozonat, umple întreaga vale îngustă a Nistrului și, oxigenându-mi sângele, mă reîntorc la frământările de mai multe zile din expediție. Mă simt atras în necunoscut, în hăul unor experimente la care a fost supusă românimea transnistreană, neîntrerupt, timp de peste două secole. În lipsă de cercetări pe teren, de monografii, studii și documente, e complicat să prinzi evoluțiile și ingineriile sociale operate asupra populației autohtone, care au făcut ca părți mari din unul și același popor să se schimbe până a nu-și cunoaște originile și frații. Din vorbele băștinașilor, din povestirile și istorioarele lor foarte triste, împrăștiate și fragmentate, adun cioburi cu speranța să le pot uni ca să văd întregul, ca să pot înțelege epopeea trăită de transnistreni în a împopora, primii, pământul de până dincolo de Bug și prețul pe care l-au plătit pentru îndrăzneala lor de a agăța frontiera noastră etnică de flacăra unui răsărit fără de soare și fără de lumină civilizatoare.

Barca iese din paradisul Nistrului și mă lasă în hățișurile sălbatice ale vremurilor închise ochilor noștri. Încă de la primele incursiuni în localitățile transnistrene, dincolo de o sumedenie de lucruri identice cu ale noastre în grai, în arhitectura caselor, în vestimentație populară, gastronomie, îndeletniciri casnice și ocupații agricole, sărbători sau tradiții vechi, observam că mulți moldoveni aveau o altă înțelegere a realităților, gândeau altfel când aduceam vorba de Moldova, iar  mentalitățile lor colective se deosebeau în mai multe privințe de ale basarabenilor. Cei mai tineri, trecuți prin incubatorul armatei sovietice, ne declarau, papagalicește, că adevărata Moldovă se află în stânga Nistrului, că ei sunt moldovenii adevărați, iar noi, cei din dreapta, în urma ocupației române, am ajuns un fel de corcitură, un soi de moldoveni românizați, care vrem să-i înghițim. „De ce ne-aţi luat capitala de la Tiraspol şi aţi mutat-o la Chişinău? Vreţi să ne comandaţi?” – mi-a a reproșat în timpul unei discuții pașnice un pescar din satul Cuzmin. Evitam polemicile ca să pot vedea până unde a ajuns otrava dezbinării și înstrăinării între frați, deși, încă anul trecut, fără să mă aștept, mi s-a oferit o radiografie cât se poate de clară. După ce publicasem  în săptămânalul „Literatura şi Arta” câteva materiale critice împotriva falsului Program ecologic - 2005 al Academiei de Știinţe, mă trezesc în redacţie cu profesorul Vasilii Nikitovici Iacovlev, doctor în drept, jurist-ecolog, originar dintr-un vechi sat moldovenesc de lângă Râmniţa. (Râmniţa? E numele cu care a fost botezată, la începuturile sale, vatra celora care li se spunea că de la Râm (de la Roma) sunt veniţi, pe malul stâng al Nistrului, iar localnicii aceia erau numiţi – râmniţeni. Mai târzie vreme, hoardele de la Răsărit i-au schimonosit acel nume şi i-au zis Râbniţa, de care poreclă nu s-a despărţit vechea localitate nici până azi). Îmi era clar că venise la comandă, că nu putea un coşcogeamite şef cu părul alb de la Academie să coboare până la nivelul unui biet gazetar. Probabil că înregistra discuţia pe ascuns, că se tot agita şi vorbea la început cu citate de la plenarele partidului comunist. Îi răspundeam sec că ce am avut de spus a apărut în materialele pe care le-am semnat cu numele meu, nu sub pseudonim, şi port răspundere pentru fiecare cuvânt scris. Şi-o fi dat seama că vorbeşte în gol, că nu-l ascult, că nu tremur la ameninţările lui. Neauzind justificări sau scuze din partea mea, i-o fi plesnit răbdarea, că așa, din senin, s-a pornit prin cabinet și a început să fluture din deget, să strige: „Câți ani au trecut de când v-am eliberat, v-am scos din opinci, v-am dat școală și studii superioare, v-am făcut oameni, dar voi, ca lupul acela nedomesticit, tot peste Prut vă uitați. România a furat și mai vrea să fure pământuri străine, de la Rusia, ea a creat problema Basarabiei și a dușmăniei între moldoveni, ea v-a spurcat mințile în anii de ocupație. Mai îndrăzniți să vă jeluiți pe la colțuri, că Puterea Sovietică nu vă dă posturi de conducere, că nu are încredere în voi. Cum să aibă? Dacă v-ar scăpa la putere, voi ați trăda Uniunea Sovietică şi ați îndrăzni, așa cum ați mai făcut-o, în 1918, să vindeți Moldova – României! Ce virus mârșav a băgat România în capetele voastre, că voi, basarabenii, după atâţia ani de construcţie comunistă, credeţi şi azi că sunteţi români, nu moldoveni, ca noi. Păcat, mare păcat că Stalin n-a reuşit să facă curăţenie până la capăt pe malul drept, aşa cum a făcut pe malul stâng. Zău, Stalin a fost prea bun cu voi, fiindcă nu v-a deportat pe toți.  Cât de îngăduitoare şi răbdătoare-i Moscova şi astăzi: e mai bună decât o mamă trădată de copiii pe care i-a născut, i-a crescut mari, dar ea îi mai iubește și după trădare. Chiar credeţi că Academia şi partidul nu înţeleg ce scopuri urmăriţi? Voi folosiți ecologia ca să atrageți lumea de partea voastră, ca mai apoi s-o infectați cu idei naționaliste, iar când ţării îi va fi mai greu, să vă rupeți de la Rusia și să vă întoarceţi înapoi, în robie, la români. Să vă fie rușine, cât bine v-a făcut Uniunea Sovietică, dar voi, după atâţia ani de la eliberarea de sub jugul român, aţi ajuns de tineri să n-aveți deloc obraz”.

 După ce a rostit pe de rost rechizitoriul-refren, atins de regrete din cauza tineretului ingrat, Vasilii Nichitovici şi-a luat geanta şi mi-a întors spatele. Nu m-am ridicat să-l petrec. Înainte de a ieşi, s-a îndreptat milităreşte, a sucit capul în direcția mea, m-a privit ameninţător şi a declarat aproape pe silabe: „Îţi cunoaştem biografia. Noi n-am murit. Și nu vom muri niciodată. Dacă nu te potoleşti şi ne mai ataci, ai s-o sfârşeşti rău de tot.” 

Ar fi fost nedrept să văd în Vasilii Nichitovici un reprezentant al moldovenilor sau să-l identific cu Transnistria. Prin gura lui vorbea stăpânul, cel care ne-a dezmembrat Țara și ne-a învrăjbit, cel care a semănat ură între fraţi și ne-a dresat să ne mâncăm între noi, iar între timp, el, stăpânul „inocent”, ne fură pământul, sufletul și copiii, culege roadele muncii noastre și ne „împarte dreptate”, când, la comanda lui, ne sfâșiem „frăţeşte”.

Soarele se apropie de zenit. Vine căldura și zăpușeala. Din barcă, îmi dau drumul în apa plăcută și vindecătoare a Nistrului. Gândurile mi se limpezesc. Cortina se ridică încet. Printre faldurile în roșu se zăresc realitățile în roșu. Transnistria, fiind prima în fața vijeliilor pustiitoare, izolată de casa părintească și lăsată printre străini să supraviețuiască, prin jertfa ei îndelungată, mă ajută să înțeleg și să văd pe viu ce viitor se pregătește basarabenilor, și nu numai. Totuși, caut un răspuns pentru mine: de ce se cultivă atâta ură faţă de România? Poporul acesta pașnic și blând n-a atins niciodată un fir de păr din capul căpcăunului, n-a luat nicio fărâmă de pâine sau de pământ de la alții. Dimpotrivă, a pierdut din vatră și a așteptat sute de ani ajutorul și dreptatea lui Dumnezeu ca să-și refacă moșia. Prin veacuri de umilință, și-a dus bunătatea, omenia și îngăduința ca pe o cruce. De ce atâta ură față de un neam care se află în casa lui și este Acasă? Îi stă în drum și îi strică socotelile? Nu vede Constantinopolul și Balcanii din cauza Carpaților? Or, pe stăpân încă îl frige anul 1918 și îi tulbură mințile spaimele prin care a trecut, când Basarabia, după 106 ani de sclavie înfiorătoare, iese din închisoarea țaristă, se ridică pe picioarele ei și, fără să întrebe, fără să șovăie sau să  încâlcească drumurile, se reîntoarce imediat Acasă, la părinți, frați și surori, la mama ei de totdeauna!

Apa răcoroasă și tămăduitoare a Nistrului mă fortifică, îmi dă puteri să privesc orizonturile închise ochilor basarabenilor. Mă las purtat de curenții liniștiți și de vise.  Cortina se ridică ceva mai sus, aproape să ajungă la jumătate.  De după faldurile înroșite de calomniile stăpânului, se vede în jerba de lumini Casa părintească. Frumoasa Basarabie, împreună cu surorile ei, libere și demne, brodează cu fir de aur harta României reîntregite. Ele sunt stăpânele casei, nu sclave sau servitoare. Abia acum înțeleg ura mojicului, care se vrea cârmuitorul lumii. Munca lui drăcească de peste un secol și jumătate de a înghiți şi a schimba originea la patru milioane de moldoveni, de a le șterge memoria, de a le falsifica istoria și limba – a fost făcută praf în cei 22 de ani de „ocupaţie românească”. În acea perioadă, Basarabia a deschis ochii şi a văzut lumina; ea a făcut școală națională, s-a spălat de jegul minciunilor țariste umilitoare şi s-a simţit Om. Basarabia a descoperit ce înseamnă să ai statul tău naţional şi să fii stăpân în Țara ta.  Sora noastră Transnistria nu a avut parte de nimic din ceea ce basarabenii s-au bucurat din plin în cei 22 de ani de „ocupaţie românească”. 

Roata roşie, care strivea totul în calea ei, a trecut barbar peste Transnistria terorizată, înfometată, însângerată şi s-a oprit în Nistru. Ea, sora noastră, a fost bătută în cap, batjocorită şi ţinută slugă, ea nu a cunoscut libertatea şi afirmarea naţională. Peste un milion de moldoveni, timp de două secole, s-au închinat la un chip cioplit, nu la Domnul lor. După 1792, ei nu au avut nici o zi să se simtă stăpâni pe pământul lor de totdeauna, ei nu cunosc ce înseamnă să ai statul tău naţional, care să-ţi apere fiinţa, limba şi identitatea. Transnistria, înstrăinată de poporul ei, nu a putut niciodată să se ridice pe propriile picioare, să aibă conștiință națională şi să se afirme. Mojicul cu stea în frunte i-a strivit gândirea şi viitorul. Ea respiră din greu, îşi numără anii şi vorbeşte cu gura celor care au înrobit-o.

Basarabia ar fi împărtăşit destinul tragic al Transnistriei, dacă „Sfatul Ţării” întârzia să voteze Unirea cu Patria-Mamă, iar  România nu oprea în 1918 ucigaşa roată roşie, la Nistru. Basarabia a fost salvată de teroarea bolşevică şi a avut răgaz, timp de 22 de ani, să renască şi să adune energii de supravieţuire încă pentru un secol de încercări şi experimente cumplite. 

Basarabia adevărată are rădăcini adânci şi memorie bună. Ea a trăit Acasă şi cunoaşte drumul spre Acasă şi pe întuneric. Ea își va apăra ființa națională și își va cuceri drepturile la viața liberă. Se vor da încrâncenate bătălii să o abată din drum, dar dorul de mamă şi de slobozenie, îi va da puteri să spargă zidurile închisorii, să taie sârma ghimpată şi să revină Acasă.

                                                                               Autor: Alecu RENIȚĂ

                                                                                  Iulie, 1987   

Articol prublicat în revista NATURA, nr. 382 

Susține Natura.md: Devino Patron!