Cobâlca mea, Cobâlca noastră…
Cobâlca e o localitate de mazili, cu oameni gospodari şi de bună credinţă. E leagănul în care m-a născut mama Iulia.
Recunosc: nu am întreprins, în mod special, anumite incursiuni documentare privind această vatră străveche, deoarece avem la îndemână cu toţii multe studii ale profesorului meu de limbă
română Constantin Bobeică, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, inserate într-un șir de cărți și monografii:
- O cronologie pentru Istoria satului Cobâlca (Editura Muzeum, Chișinău, 1999);
- Apocalipsa Siberiei (Memorii, rev. Basarabia, nr. 3, 1993);
- Eseul istorico-publicistic Codreanca, în vol. IV al itinerarului documentar-publicistic ilustrat „Localitățile Republicii Moldova” (Fundația Draghiștea, Chișinău, 2005);
- Între stele și țărâne. Schițe, eseuri, piblicistică, memorialistică (Editura Pontos, Chișinău, 2005);
- Oratio recta. Versuri, cugetări, folclor local (Editura Pontos, Chișinău, 2006);
- Moment crepuscular. Studii, eseuri, creionări (Editura Prometeu, Chișinău, 2007);
- Dor de muntele Bobeica. Studii, publicistică, memorialistică, tangențe. (Editura Prometeu, Chișinău, 2009);
- Sinteze. Trăite, văzure, cugetate, durute (Editura Prometeu, Chișinău, 2010 ș.a.
Bunăoară, în lucrarea sa, inserată în vol. IV Localitățile Republicii Moldova, Constantin Bobeică spune: Primul sat s-a format aici cu circa 2.300 de ani în urmă. El era dotat cu o cetăţuie de refugiu, înconjurată de jur-împrejur cu șanţ și val de apărare. Satul și cetatea au fost prădate și arse în jurul a. 200 înainte de Hristos de către triburile germanice ale bastarnilor. Prima menţiune documentară se datează cu 4 mai 1436, când Domnitorii Moldovei, Iliaș și Ștefan (fiii lui Alexandru cel Bun) i-au eliberat un suret boierului Duma Uranie și fratelui său Petrică, pentru slujbă credincioasă prestată lor „osăbit de altă milă și i-am dat întru al nostru pământu locu pustiu… pe de ceea parte de Ichel, anume Cobâlca, din vârfu până în gură, și Samboala și Teleșeu, din vârfu până la gură, și Perisecina, din vârfu până la gură…”
Fântâna veche.
La 1762, pe 9 iulie, pe vremea lui Grigore Ioan Voievod s-a găsit în satul Peresecina un bătrân de 120 de ani, Simion, care mărturisea că a auzit din bătrâni că după 1436 Duma Uranie s-a
mutat la Peresecina, iar Petrică – de la Cobâlca. Celălalt loc l-au împărţit în două. […]
Recensământurile populaţiei din 1772, 1773, 1774 înregistrează la Cobâlca 21 de case, un preot, un diacon, o femeie săracă între ei.
Câmpurile și codrii seculari de lângă Codreanca.
Primul învăţător apare în sat la 15 aprilie 1868. E Vasile Lazinschi, fost elev al școlii medii teologice din Chișinău. La 16 noiembrie 1871 e deschisă prima școală din sat, construită prin străduinţa gospodarilor cobâlceni. E numit un nou învăţător – Vasile Oprea, care instruia 31 de copii.
Între 1911-1914 e construită o nouă clădire, mai spaţioasă, mai luminoasă, care a funcţionat până la 1 septembrie 1970, când a fost inaugurată o școală-tip cu 640 de locuri, sală pentru sport, sală de festivităţi, ateliere etc.”
În această scoală m-am bucurat și eu de lumina cunoștinţelor, alături de un sat de copii, dornici de minunea vieţii… Cobâlca este leagănul fiinţei noastre și al dorurilor toate…, de ea ne leagă pururi neuitarea, cu dulcile amintiri.
Igor Grosu revenit la baștină.
Nu uit, dar cum să uit? printre multe altele, un episod care mi-a înfăţișat atât de memorabil Cobâlca mea dragă... La insistența asiduă a fratelui meu mai mic, tata, din mijloacele sale searbăde, ne-a cumpărat o bicicletă, care pentru noi, frații, constituia o mare avere. De fapt, dreptul posesiv majoritar îl deținea fratele, dar aveam și eu posibilitatea să ies la plimbare cu
acest mult râvnit mijloc de transport.
Îmi plăcea să urc tocmai pe vârful dealului de la Bătaguri, aproape de Valea Ursului, din preajma satului vecin Lupa Recea, iar de acolo, pe bicicletă, să cobor iute ca săgeata devale pe șosea. În iuțeala vitezei, în dreapta și stânga urechilor mele fluiera vântul, iar ochii nici nu îndrăzneau să
să întoarcă a privi prin părți, ci numai înainte. Totul dura doar niște clipe, până când ajungeam la brigada de mașini și tractoare de la intrarea în sat. Abia acolo reconstituiam cele văzute din mersul extraordinar de rapid al bicicletei. Să vă închipuiți numai – eu pedalam cât puteam de repede, dar nu reușeam să prind roata. O viteză de neînchipuit.
Ca niște secvențe din film îmi apărea pe stânga Valea Rohului, cu livezile și pajiștile, unde noi, copiii, pășteam caprele; cu găinăria din fund, unde în salcânărie găseam și noi niște ouă uitate de găini, atunci când săreau peste gardul de sârmă; cu cireșii aproape că seculari cu crengile rupte tot de noi, dar an de an recrescute la loc.
Satul Codreanca.
Și mai era o râpă, în locul Pietrăriei, unde, cică, au fost găsite niște fosile de mamut, chiar lângă via nănașului meu, medicul Ion Hodorogea.
...Apropo despre mamut. După investigațiile savanților și săpăturile respective, oasele acestui animal străvechi au fost duse la Chișinău, însă în memoria sătenilor s-a întipărit istoric faptul că prin Cobâlca umblau mamuții. Mai mult, mama îmi povestea că femeile din sat se răsteau la bărbații care le veneau chercheliți acasă cu cuvintele: „Ptiu, animală din Chetrărie, ce ești!”. Pe atunci nu pricepeam ce vină să poarte oare mamutul, descoperit în Chetrărie?
Și, cum vă spuneam… Secvențele de pe dreapta deschideau imaginile văii largi a Prunei – cu vii, nuci, prăsazi și meri, și a drumului spre satul și mănăstirea Țigănești. Pe acest drum puteai să te pornești fără merinde, deoarece pomii din vale întotdeauna stăteau aplecați să-ți ofere cu prisosință rodul...
Însă nu îmi era destulă o singură coborâre la vale. Mai doream una. Luam bicicleta de „coarne” și urcam din noi dealul spre Bătaguri...
...Apropo, despre șosea. Se zice că ea a fost construită pe când eram și eu copil, în anii șaizeci ai secolului trecut. Dar, trebuie să recunoaștem că e așa și nu chiar așa. Adevărul e că șoseaua a fost „reclădită” pe un drum construit mai devreme, în perioada interbelică, la care a muncit multă lume. Mama Iulia mi-a povestit acest „amănunt”. Pe atunci ea era o copilă de vreo zece-doisprezece ani și, împreună cu fetele, ieșea să-i vadă pe studenții români care lucrau la construirea drumului. Avea în minte până la bătrânețe un cântec al studenților, intitulat „La Cobâlca”. Ei îl interpretau în ansamblu, pe strune de chitară, trezind admirația „fetelor sentimentale” din Cobâlca (în cântec era și fraza respectivă). Din cele povestite de mama, am reținut următorul fragment din acel cântec, cuvintele căruia au fost puse tradițional (cum o fac de obicei studenții la muncile dinafara studiilor) pe melodia unui șlagăr cunoscut de toți. Acela era din anii treizeci, legat (vă închipuiți!) de revoluția din Mexica – Cucaracha:
„La Cobâlca, la Cobâlca,
Noi nu stăm nici un moment,
Cu primarul, cu notarul
Și cu dom’ locotenent.
Preasfinția ta părinte,
Te rugăm cu toți fierbinte
Ca să ne scurtezi șoseaua,
Că ni s-a tocit cazmaua.
Hopa-hopa, vine popa
Și cu dom’ locotenent,
La Cobâlca, la Cobâlca,
Noi nu stăm nici un moment!”
Și iarăși vâj-j-j! devale. Și iar cobor iute, fără ca ochii să îndrăznească să privească prin părți, ci doar înainte.
Dar cum să nu mă uit în stânga din Deal la Mori spre mahala unde locuia profesorul nostru de matematică Nicanor al lui Afanasie Pogoni. Abia ajuns la brigada de mașini și tractoare, eu recapitulam niște imagini pe viu întipărite în memorie: iarnă cumplită, zăpadă peste brâu, noi, câțiva elevi, și vă spun cine: Dorel Pogoni, Pavel Barbăneagră, Pavel Caraman, în zile mai prielnice Nina Caraman, Valentina Cocieru, Tatiana Cotelea – toți veneam la școala veche să studiem matematica superioară (!). Domnul profesor cu bun nume, lăsa toate treburile și venea
în clasa unde ne aflam, indiferent câți eram – unul, doi sau patru. Era o dăruire de care se bucura și el, dar și noi!
În primele clase director al școlii era Savelie Bejan, pe care noi, copiii, îl numeam Savelea Sergheievici. În viziunea noastră copilărească, el era un om bun și blajin. Mult mai apoi am aflat că era fiul cunoscutului om de trăinicie a neamului Sergiu Bejan din perioada interbelică.
Școala din Cobâlca a avut un minunat colectiv de pedagogi cu discipoli destoinici. Se vorbește că pe la mijlocul anilor 60 ai secolului trecut, conducătorul gospodăriei agricole din sat, venetic
de prin Ucraina, era persiflat în permanență de colegii rusofoni, de pe aiurea: „Ce mai face iepușoara?” (iepușoară trad. în rusă - cobâlca). Și, ca să nu mai audă de „Cobâlca” a lansat ideea de a schimba denumirea satului. În scurt timp a fost convocată adunarea generală, cu participarea cadrelor didactice și a reprezentanților oficiali din raion, care au decis ca „de acum încolo să fie îngropată și dată uitării Cobâlca și satul să se numească Codreanca”. Astfel, Cobâlca noastră, atestată documentar într-un an cu orașul Chișinău, în 1436, a „întinerit” brusc și, cu acest nou-nume, de la 1968 încoace Codreanca abia de se aburcă la cincizeci de ani.
Alt nume – altă localitate, alt nume – alt om.
Avem ce medita, avem a decide…
Cobâlca e istorie și Neam, e a noastră și nouă ni-i dragă. Nu o putem traduce, nici trăda, n-o putem nici vinde. E a noastră zestre din strămoși. De ce n-am reveni la numele adevărat al acestei vetre, să-l poarte din veac și până în veac, de ce?
...Apropo, locul, unde actualmente se află sediul Primăriei din Codreanca, i se zicea La Popa. Când eram copii, acolo se afla o livadă, iar nouă ne plăcea să ne hârjonim în locul cela. Mai ales că mai în dos se aflau două agregate agricole deteriorate de vânturat semințe, pe care le asemănam, în gândirea noastră copilărească, cu tancurile văzute în filmele de război, demonstrate deseori în casa de cultură. Împreună cu prietenii Dorel Pogoni, Pavel Barbăneagră, urcam în ele și îi băteam pe „nemți”.
Mai alături era un cuptor cu un cazan mare, iar dincolo – vreo douăzeci de mese pătrate, cu proeminențe rotunde deasupra. La început, habar nu aveam cui și pentru ce mai trebuiau ele. Într-o zi s-a întâmplat să vină un om bătrân, pare-se moș Eni, care a povestit că mesele sunt cobile și că pe ele se confecționau obezile de roți pentru care și căruțe. În cazan clocotea apa,
iar lucrătorii, numiți cobilcari, luau bare lunguiețe de slodun (cel mai dur lemn de stejar), le băgau în apa clocotindă și, după un timp, le învărteau și le fixau în jurul proieminențelor rotunde. Astfel, obada era gata, mai rămânea de asamblat butucul și spițele. Pe timpuri cobilcarii noștri erau vestiți în tot ținutul. Așa ne-a povestit moșul.
O poveste aparte o constituie istoria jocurilor de hram, care era marea sărbătoare a satului – toamna, pe 14 octombrie – de prăznuirea Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, unde se aduna tineretul din sat, și unde se legau primele iubiri și, evident, unde se iscau și primele „bătăi” între flăcăi pentru fete. La începuturi jocul mare se organiza în centrul satului, lângă casa de cultură, cu fanfare vestite tocmite de prin împrejurimi. Cu timpul, flăcăii din alte mahale au prins a-și face jocul și în Valea Rohului, și la Ciopârteni, pe dealul spre pădure, și în Valea satului, pe stadion.
Trei generații pe podețul din Fundul Cobâlcii.
Despre oamenii de seamă din Cobâlca a povestit cu lux de amănunte Constantin Bobeică în merituoasele sale lucrări, începând cu savanții Ilie Untilă, Gheorghe Postolache, conferențiarul universitar Alexei Cocieru, scriitorii Aureliu Busuioc, Ion Iachim, Constantin Bobeică, Ala Soltan și multe alte personalități, cu care se mândrește satul. Dar nu pot să nu spun că, totuși, primul savant dat de Cobâlca a fost botanistul Alexei Arvat (n. 12 martie 1890 – d. 1 iulie 1950). A activat ca învăţător în satele Cojușna și Nișcani. În anul 1933, după cum afirmă în scrierile sale același profesor Constantin Bobeică, își ia licenţa studiilor naturale la Universitatea din Iași. E membru al Societăţii de Știinţe Naturale și Geografie din România, șef de lucrări la Facultatea de Astronomie din Timișoara.
În ograda bisericii din sat sunt înmormântați Părintele Roșca, parohul bisericii în anii ‘40 ai secolului trecut, și bunelul meu, Părintele Andrei Grosu, parohul bisericii în deceniile V-VI, fratele Mitropolitului Basarabiei, IPS Gurie.
În dulcea mea copilărie am avut ocazia să învăț și la o veche școală din sat în mahala Rindiuc, unde mai era și vechea biserică din lemn atestată documentar pentru prima dată în 1798. Mai târziu sătenii au construit actuala biserică „Sfântul Arhanghel Mihail”, monument actualmente ocrotit de stat. Dar au ocrotit-o și ei cum au putut. Prin anii 50-60 ai secolului trecut, când preste tot erau închise bicericile și mănăstirile, cobâlcenii au dat dovadă de nesupușenie în faţa autorităţilor antihriste și astfel nu le-au permis să-l închidă și să pângărească locașul Domnului. Familia noastră locuia lângă biserică și țin minte cum de sărbătorile creștine, pe atunci, veneau să se roage oameni din Onești, Țigănești, Lupa Rece, Greblești, dar și maicile de la mănăstirea Tabăra (închisă de comuniști). care cu vocile lor împlineau cu desăvârșire corul nostru bisericesc....
Timpul trece neiertător. Acum, parcă m-aș afla la ghidonul altei biciclete, de tip CRONOS, pe orice pedală a cărei aș apăsa, nu încetinește nicidecum iuțeala. Se perindă ca vântul evenimente, gânduri, oameni, sorți.
Ieri s-a născut o fetiță în Valea Rohului! Cobâlca rămâne tânără.
Igor GROSU
scenarist, redactor, membru Uniunii Cineaştilor din Moldova
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 357
Susține Natura.md: Devino Patron!