CETATEA ALBĂ: SIGILIUL DOMNESC DE LA LIMANUL NISTRULUI

Intrăm în liman. Nistrul s-a potolit deplin. Nici nu-i mai aud respirația. Stă încremenit, fără mișcare, surprins să-și vadă călătoria împlinită, înainte să dispară în imensitatea Pontului Euxin. Liniștea deplină, peisajul nemărginit al apelor neclintite, albastrul mării din depărtare, contopindu-se fascinant cu orizontul, îmi dăruiește bucuria neasemuită de a fi martorul privilegiat al uneia  dintre filele genezei. Barca lunecă lin pe pânza străvezie. Plutim încet să nu împrăștiem miracolul – cerul siniliu se întinde pe apele cuminți până hăt departe, unde prinde contur de gravură medievală, Cetatea Albă. Ne apropiem de zidurile uriașe ca de o mare taină. În fața ochilor încep să strălucească timpurile de glorie și, văd pe viu, în toată măreția, grandoarea și veșnicia sa, testamentul caligrafiat în piatră al vitejilor domnitori, pecetluit în anii când Moldova medievală avea curajul să-și apere libertatea și hotarele, privindu-și cu mândrie chipul întreg și frumos în limanul Nistrului, în Dunăre și Marea Neagră. 

Debarcăm pe malul stâncos, la capăt de împărăție roșie și început de Țară, între pietrele spongioase, îngălbenite și roase de vremurile apuse. Îmi imaginez că suntem așteptați de pârcălabii preschimbați în creneluri, că ei ne recunosc după limba vorbită și ne îndrumă cu privirea spre poarta de la intrare. Cu sentimentul că îi voi întâlni pe cronicarii, care au oprit fărâme din scurgerea epocilor în letopisețele lor, mă ridic pe cărăruia năpădită de ierburi. În sfârșit, îmi ating palmele de capodopera de piatră  ridicată de strămoșii mei și trăiesc din plin starea pelerinului, care ajunge la destinație și se face una cu locul îndumnezeit. Îmi ridic ochii să aduc mulțumiri și aud vocea, care mă ajută, de când am descoperit-o, să nu rătăcesc pe căi străine: „un om poate avea totul, neavând nimic, și nimic având totul.” 

Pe treptele înnegrite de trecerea veacurilor, urc încet zidurile singuratice și fără stăpân. Turnurile goale își duc sorocul în tăcere și uitare. Lespezile, pe care urcau domnitorii și arcașii, sunt tocite și părăsite. Ruinele minaretului din curtea fortăreței mai păstrează înfățișarea unui sultan bătrân, fără putere, căzut între dărâmături și  lăsat să zacă pe pământ străin. De sus, de pe creneluri, se văd foarte clar zidurile impozante, cam de vreo trei km, care încercuiesc fortăreața, suprafața imensă din interiorul cetății care, în caz de pericol sau invazie, avea menirea să adăpostească populația întregului orășel. Șanțul lat și foarte adânc, de astă dată fără apă, îți arată înălțimea de peste 20-25 de metri a pereților verticali, imposibil de urcat și de cucerit. Caut însemnele citite în diferite cărți, caut mormintele  plăieșilor-apărători, caut urmele argonauților și a Sfântului mucenic Ioan cel Nou, dar totul e în zadar. Paragină, mărăcini și cucută pe terenurile neîngrijite din afara citadelei. Senzația de pustiu, de casă a nimănui, de pradă de război, începe să te răscolească, să te revolte. S-au risipit doi ani de când au bătut tobele pe Piața Roșie,  dându-se dezlegare la „perestroica și glasnosti”, însă la Cetatea Albă nici urmă de schimbare, de „gândire nouă”. Fac rotocolul pe jos, pe sus, în speranța să mă întâlnesc cu istoria, cu umbrele trecutului și ale înaintașilor. În afară de corpul imens, pietrificat, al cetății, imposibil de demolat, oricare altă formă de păstrare a memoriei este ștearsă. Până și stema cu bour de la Poarta Mare, numită a „Chiliei”, simbolul cetății, a fost scoasă prin 1945 și ascunsă, din spusele unor cunoscuți, în colecțiile secretizate de la Herson sau Odesa. Jur-împrejur nepăsare, barbarie, uitare și muțenie: niciun semn al  Moldovei istorice, nicio vatră de pomenire a domnitorilor-întemeietori, nicio lumânare înfiptă în pereții scobiți de vânturi și ploi, niciun dangăt de clopot în amintirea ctitorilor, nicio rugăciune dinspre zidurile rămase fără apărători. Mă simt la fel de singur și al nimănui ca și cetatea lăsată ostatec la ea acasă, ca și partea de popor abandonată în mod dezonorant de rege și dată jertfă rușilor. Din Turnul cu Pisanie, unde nu găsesc niciun cuvânt dăltuit, văd întreaga panoramă a orășelului sudic, limanul și Ovidiopolul de pe celălalt mal. Îmi dau seama că din tot ce cuprind cu privirea, doar Nistrul își mai păstrează numele adevărat, memoria netrunchiată și libertatea de a nu minți. 

Însă, oricât de apăsătoare și dezolante ar fi tăcerile fortăreței și ale pustiului din enorma curte părăginită, aici simt că mi se oprește drumul, că am ajuns la hronicul vechimii, la lada de zestre lăsată de izbeliște, că nu mai pot să fug de mine, că am nevoie să mă reculeg la crenelurile pe care le asemui cu pietrele de altar din mănăstirile rupestre nistrene. 

Ce priveliște imensă se deschide de sus, de pe turnurile estice, spre liman! Ar fi cea mai răscolitoare și frumoasă poveste oferită ochilor, dacă aș reuși pe durata savurării peisajului, să îndepărtez complexul frontierelor ciuntite, al nedreptăților și traumelor istorice. Mi-e silă de justificări, de regi, lași, mișei și trădători: cum să dai asemenea bijuterie și bogăție pe mâini străine?  

Nistrule-Părinte, mai îngăduie o clipă înainte de a te contopi cu Marea cea Mare, hai, nu mă lăsa pustnic, mai stai să fim împreună, fiindcă tu ești singurul care nu ți-ai părăsit niciodată moșia și poporul, nu ai aruncat sceptrul la năvala monștrilor, nu ai dat bir cu dezertorii, nu ți-ai lepădat supușii ca să-ți menții tronul, nu ai dat foc la harta Țării, înălțată pe sângele și jertfele sutelor de generații de frați și surori, hartă dată pe vecie neamului românesc cu însemnele și binecuvântarea lui Dumnezeu. 

Tu, Nistrule, m-ai luat pe apele tale câteva săptămâni, m-ai spălat de murdăria turnată peste mine de ideologii de la Kremlin și ai început să mă vindeci de molima rușinoasă de care suferă aproape toți  moldovenii sovietici -- molima de a-ți disprețui părinții, neamul, istoria și Țara adevărată; fala și mândria de a fi slugă la stăpânul cu valiză nucleară; fățărnicia și țicneala de a te prezenta altul decât te-a făcut Creatorul. Cum să nu te iubesc, Nistrule, dacă tu niciodată nu ți-ai părăsit cetățile, străjerii, grădina încredințată, nu te-ai închinat niciodată împăraților efemeri și nu ți-ai schimbat niciodată albia pe meleaguri străine? Voi putea vreodată să-mi exprim recunoștința până la capăt, fiindcă mi-ai sfărâmat cămașa de forță, pe care Rusia o îmbracă pe „națmeni” de la naștere, dăruindu-mi libertatea și puterea de a gândi singur?  Te rog să mă crezi că m-ai salvat pentru totdeauna de cocoașa făloasă de a fi moldovean sovietic – am redevenit ceea ce sunt de la începuturi și mă reîntorc acasă curat, cu ochii deschiși și memoria recuperată. Nu voi mai trăi nicio clipă în genunchi: îmi dau prea bine seama ce înseamnă să ieși din convoi, să pleci din colhoz, dar oricât de mari ar fi riscurile, o să-mi ajut frații de sânge să nu rătăcească, să intre cât mai repede în apele tale tămăduitoare, să se vindece, să se ridice de pe brânci pe propriile picioare și să învețe de la tine lecția de demnitate, lecția de a fi stăpân pe pământul tău, pe casa ta.

Mă desprind cu greu de peisajul fascinant al limanului și, de sus, de pe zidurile crenelate, cobor pe scara îngustă dintre pereții jilavi în temnița întunecată a citadelei, în care putrezeau trădătorii și vrăjmașii. Temnița e largă și încăpătoare, însă pustie. Treptat, ochii se deprind cu întunericul și văd destul de clar pereții cilindrici, dar nu descopăr, săpate în piatră, numele trădătorilor de neam, care au contribuit la dezmembrarea României și au consfințit să fie trasă sârma ghimpată în interiorul Țării, prin carnea vie a aceluiași popor, prin inima și sufletul Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța. Trădătorii și vrăjmașii au șters probele și urmele crimelor comise împotriva unui popor pașnic și credul: ei au evadat din temniță și s-au înfrățit la putere pe nu știu câți ani înainte. Ei „ne fac legi și ne pun biruri”, ei ne lovesc peste mâini să nu ne facem cruce și ne bat peste gură să nu vorbim în limba maternă, ei ne fabrică istoria și ne învață că România nu a renunțat să ne ocupe, ei ne scriu buletinele de identitate false și ne „conving” că patria moldovenilor începe de la Prut și se întinde până la Kamceatka și insulele Kurile. Să existe sentimente mai devoratoare și umilitoare decât să trăiești în casa ta, pe pământul tău și să nu ai dreptul la nume, la limbă și alfabet, la identitate și să fii impus din fașă să-ți urăști  părinții și neamul tău? 

Ajung la poartă și văd locul gol, de unde a fost smulsă stema Moldovei voievodale. Adâncitura scobită în piatră seamănă cu ochii orbilor, scoși de pe orbită. Locul gol, pustiu, lipsit de numele întemeietorilor de Țară, de sigiliul domnesc, de ștergerea oricăror urme de istorie națională e Moldova de astăzi și reprezintă stema nouă a moldovenilor sovietici, patria lor până la Kamceatka.  

Ziua se frământă, se zbuciumă, se  întunecă. Dinspre Est pornește, vine vijelia. Tunetul sparge cerul și aduce vocea de peste veac a lui Eminescu: „Basarabia s-a dus de unde nu se va mai întoarce, în surul negrei străinătăţi. În zadar moldovanul va mai privi în zile senine din vârful Ceahlăului în zarea depărtată Ismailul, Cahulul, Bolgradul şi ţărmii Mării Negre, în zadar va vedea departe, ca margine a orizontului său, Cetatea Albă şi Chilia; ceea ce va vedea din punctul din care Alexandru Voevod cel Bun va fi rotit ochii pentru a-şi măsura ţara cu agerimea lor, ceea ce va vedea va fi pământ înstrăinat. În zadar îşi va aduce aminte omul cunoscător de cele trecute, cum că, tari ori slabi, în trecut nu s-a găsit unul dintre noi care să consfinţească pierderea pământului sfânt al patriei, astăzi va găsi sute de oameni,  aleşi în Sfatul ţării, cari au căutat zile întregi formula ca să scape de acel pământ, căutând a masca cu fraze patriotice lipsa lor de statornicie şi de bărbăţie, lipsa lor de adevărat şi energic patriotism.”

Dezlănțuită, furtuna nebună de la Est mână valurile uriașe din liman, le înalță la câțiva metri și le zdrobește cu mânie de zidurile de apărare. Tunetele și fulgerele lovesc în citadelă, în turnurile de pază, în ruinele pe unde și-a purtat pașii Sfântul Ioan cel Nou. Spectacolul naturii furibunde parcă ar urma o scriere apocaliptică. Stau în cămăruța pustie din zidul de lângă poartă și aștept sfârșitul lumii. Totul se zguduie și se frământă în jur în afară de cetatea calmă și nepăsătoare la vijelie. Mă prind la gândul că de-a lungul secolelor, locul în care mă adăpostesc a rezistat la sute de furtuni groaznice, la nenumărate invazii devastatoare, a purtat zeci de nume și a cunoscut năravul imperiilor hrăpărețe și al stăpânirilor străine. Pietrele de hotar au luat culoarea mileniilor, dar au rămas neclintite. Hoții au falsificat și rescris istoria, au ascuns stema domnească și documentele autentice de apartenență a fortăreței la Moldova, dar n-au putut să șteargă memoria și să facă una cu pământul uriașa construcție de la gura Nistrului, de la intrarea în Țară. 

Furtuna se potolește. Norii se destramă și soarele apare de cealaltă parte a cetății, dinspre asfințit. E același semn ca și icoanele transnistrenilor orientate spre Țara-Mamă, nu către răsărit. O lumină blândă învăluie orășelul, fortăreața și limanul cuprins de aburii după ploaie. Mă văd singur-singurel și urmez porunca să devin stăpân pe întreaga Cetate Albă. Primul lucru pe care îl fac, urc până la grinda ieșită deasupra porții, în apropiere de locul stemei răpite și leg firul de acasă,  în trei culori, cu o tresărire și împletire de inimi între generații, între bunici, părinți și copii.  

De sus, de lângă chenarul gol al stemei, mă întreb: va mai flutura vreodată Tricolorul pe Cetatea Albă? Te voi vedea vreodată reîntregită, cu hotarul pe Nistru, Țara mea?  Mă voi atinge de pământul tău sfânt, voi reuși să trec peste sârma ghimpată, să îngenunchezi, să te îmbrățișez? Îmi va dărui destinul măcar o singură zi să trăiesc liber în „Ţara mea de glorii, Țara mea de dor?!” 

Autor: Alecu Reniță 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 388

Susține Natura.md: Devino Patron!