Am găsit răcoarea verii la Țâpova

La sfârșit de iunie, când mercurul din termometre urca la valori nebune și aerul era aproape imposibil de respirat, niște prieteni au avut ideea de a merge până la Rezervația peisagistică Țâpova din raionul Rezina. Am ajuns acolo într-o duminică de-a dreptul caniculară, când soarele biciuia întreaga suflare, iar odată cu noi au poposit zeci de mașini din care ieșeau familii întregi, dornice de o gură de aer după atâta carantină. Prietenii cu care am venit jurau cu mâna pe inimă că nu au văzut niciodată atât de mulți turiști la rezervație, chiar dacă anterior au venit de nenumărate ori aici și au parcurs diverse trasee. Se pare că acum, în epoca Covid, moldovenii nu s-au mai lăsat rugați să viziteze destinațiile autohtone și au ieșit din case pentru a savura micile bucurii ale turismului intern: drumeții, plimbări cu bicicleta, picnicuri și tolăniri în poienițele cu multă iarbă.

Am găsit răcoarea verii la Țâpova
Panorama Nistrului la Țîpova. Foto: Silvia Ursul

Iar Țâpova i-a atras pe toți ca un magnet. Cu stâncile sale acoperite de vegetație, cu pantele abrupte ce coboară până la Nistru, cu panorama încântătoare ce se deschide din aproape orice colțișor – acest plai suspendat între cer și apă oferă amintiri de neuitat oricărui vizitator. 

Pe mine m-a ademenit cu răcoarea promisă de poalele defileului. În acea zi călduroasă, am decis să fac o drumeție lungă până la cascadele din acest defileu impunător. Pentru cei care nu știu, rezervația Țâpova stă „priponită” atât pe malul înalt abrupt al Nistrului, cât și în defileul râuleţelor Blănăriţa și Horodiște, ce adună apa cascadelor și apoi curge cu ea toată în fluviul grăbit spre Marea Neagră. După părerea mea, defileul Țâpova seamănă foarte mult cu cel al Ciornei, care pornește de la Șoldănești și la fel se varsă în Nistru. De fapt, multe râulețe din partea de nord a țării au reușit să-și facă drum printre stânci și canioane pentru a ajunge fie la Prut, fie la Nistru. O serie de pâraie subțiri cât un fir de apă, dar încăpățânate și determinate să sape în piatră, au creat peisaje superbe prin aceste forme priporoase de relief.

De fiecare dată când descriu aceste frumuseți, îmi vin în minte defileele Ciuhurului, Racovățului, Draghiștei, dar și a pâraielor rapide de la 33 vaduri (Naslavcea), Arionești, Unguri, Mateuți sau Saharna. Iată că lista mea s-a mai îmbogățit cu un exemplu, la fel de captivant și atrăgător.

Defileul Horodiște-Țîpova văzut din locația „La Măslin”. Foto: Silvia Ursul

Aici, la Țâpova, defileul pornește de la Horodiște și este brăzdat de grote, peșteri și cascade și ajunge până la frumosul amfiteatru ce se deschide spre valea Nistrului. Acest culoar printre stânci are o adâncime de 120-200 m și este lung de aproximativ 3-4 kilometri, fiind cuprins practic între localitățile Horodiște și Țâpova. Unele agenții de turism și câțiva plimbăreți mai aventuroși recomandă ca acest traseu să fie început de la Horodiște și continuat în linie dreaptă spre Țâpova, vizitând pe rând cascadele și ajungând la final la cireașa de pe tort: mănăstirea rupestră săpată în piatră deasupra malului prăpăstios al Nistrului. Traseul poate fi făcut „pe sus” adică pe culmea defileului de unde se deschide o panoramă extraordinar de frumoasă, sau „pe jos” – pe cărările întortocheate de sub copacii care oferă umbră și adăpost. Alții îndeamnă mai întâi la vizitarea ansamblului monahal și apoi continuarea spre cascade. Cert este că aici la Țâpova ai libertatea să alegi cu ce să-ți delectezi sufletul și ochii, însă cu siguranță experiența de vizitator nu ar fi completă fără să ne prezentăm omagiile tuturor acestor elemente ce adaugă farmec întregii Rezervații: cascadele, mănăstirea și frumosul Nistru.

În ziua fierbinte când am ajuns la Țâpova, am decis să coborâm la baza defileului, spre răcoarea verde ce ne ademenea ca o oază în deșert. Am coborât pe o cărare destul de abruptă, trasată în zigzag, care în final ne-a purtat către coridorul umbros ce unea cascadele într-un fel de șir indian. Cascada cea Mare a fost prima vizitată, însă spre dezamăgirea mea, erau foarte mulți oameni dornici să simtă pe pielea lor torentul de apă rece și revigorant. Proverbiala expresie „nu ai unde arunca un ac” era deosebit de potrivită în acest context: toate locurile umbrite unde puteai să te așezi erau ocupate și păzite cu strășnicie, iar rândul spre șuvoiul de apă era îngroșat de clienții agențiilor de turism pentru care frumusețile Țîpovei au devenit mană cerească în aceste vremuri incerte. Această cascadă este amplasată la aproximativ 2 kilometri de vărsarea râulețului Blănărița fluviul Nistru, și la 600 m de locul unde defileul se desparte în două culuare.

Poteca ce duce către cascade. Foto: Silvia Ursul

Primul, care ține calea spre nord, este cel care duce spre Cascada Mare, acolo unde torentul de apă curge dintr-o spărtură asemănătoare unui amfiteatru. Al doilea culoar, care o ia spre vest și merge spre satul Horodiște, ascunde în văile sale alte trei cascade, mai mici și mai puțin cunoscute de publicul larg. Prima dintre ele se află la 500 m de locul unde se desparte defileul, iar a doua – la 100 m de prima. Celei de-a doua i se mai spune „cascada dublă” din cauza faptului că șuvoiul de apă cade peste două etaje de piatră, unul superior și altul inferior.

Cascada dublă. Foto: Silvia Ursul

Toate aceste cascade au căderi de apă între 10 și 16 m, în funcție de așezarea rocilor, și toate împrăștie cea mai căutată răcoare și prospețime. Din păcate, nu am ajuns la ultima cascadă, cea mai depărtată și cea mai greu accesibilă, căci puterile erau pe terminate. Am decis să lăsăm această destinație - care nici măcar nu figurează în ofertele turistice oficiale - pentru o altă vizită
când vom fi în formă mai potrivită și cu echipament mai bun. Asta pentru că locurile acestea trebuie să fie vizitate în încălțăminte specială, potrivită cățărării pe stânci (care uneori pot fi ude) și coborârii pe pante abrupte. În general întregul traseu al Țâpovei trebuie parcurs în încălțăminte și îmbrăcăminte adecvată și adaptată fiecărui sezon: pe timp de vară pălăria de soare, pantalonii
comozi pentru cățărare și papucii pentru drumeții nu trebuie să lipsească. Din păcate, am văzut turiști nepregătiți, care se întorceau de la cascade cu șlapi de cauciuc rupți, purtând bebeluși în cărucioare masive sau urcând pantele arși de soare. Cred că din cauza acestui gen de subestimări a dificultății și complexității traseului, au loc situații nefericite când turiștii se accidentează sau chiar mor (aproape în fiecare an laȚâpova se petrec numeroase accidente și experienţe regretabile).

Altminteri, locul este foarte popular pentru diverse categorii de turiști: de la yoghini care vin să mediteze în natură până la cățărători de stânci profesioniști ce apar chiar și în iernile geroase ca să urce pilonii de gheață în care se transformă cascadele. Țâpova îi primește cu drag pe toți, însă din păcate unii îi mulțumesc lăsând gunoaie și scrijelind stâncile cu expresii stupide, provocând daune monumentelor istorice din zonă. 

Defileul Țîpovei cu stâncile sale. Foto: Silvia Ursul

Apropo, întreg defileul este brăzdat de grote de diverse dimensiuni, apărute natural sau săpate de oameni cu mii de ani în urmă. Acestea cu siguranță au adăpostit strămoși de-ai noștri, servind
drept chilii sau camere de locuit – în unele dintre acestea se văd cu ochiul liber scobituri și firide care serveau, probabil, drept rafturi sau locuri de depozitat articole de gospodărie. Cele mai multe grote de acest fel se întâlnesc în preajma cascadelor: fără îndoială că traiul în apropierea unei surse constante de apă reprezenta un standard înalt de viață pentru oamenii preistorici.

Deliciul păstrat pentru finalul drumeției noastre a fost mănăstirea rupestră, săpată în rocile calcaroase pe latura estică a unui promontoriu impozant. Din vârful acestuia se deschide o priveliște superbă a Nistrului, pe care l-am găsit umflat și ieșit din albie, înghițind hectare întregi de stuf și insulițe. Cărarea ce duce către schitul rupestru este foarte îngustă, cu trepte săpate în piatră. Ca și alți turiști, m-a cuprins sentimentul că sunt mică și neînsemnată, așa cum eram încadrată de peretele uriaș de piatră dintr-o parte și prăpastia Nistrului din cealaltă parte. Soarele aflat la apus arunca umbre fermecătoare asupra complexului monahal ce se pregătea de ceasul liniștit al serii.

Malul Nistrului inundat. Foto: Silvia Ursul

Jos, sub chiliile dispuse în trei niveluri, câțiva turiști din România cântau imnuri religioase, iar rândunelele treceau razant pe lângă ei pentru a ajunge la cuiburile construite prin încăperile de piatră. Mănăstirea era plină de vizitatori ce rămâneau muți de uimire în fața acestei construcții, iar un ghid le oferea informațiile necesare despre acest loc special: le povestea despre vechimea mănăstirii (începutul sec. XVI), despre complexitatea sa (două biserici, o clopotniță, trapeză, chilii, cămări – în total 20 de încăperi unite între ele prin scări și galerii interioare).

Mănăstirea rupestră de la Țîpova. Foto: Silvia Ursul

 

Am tras cu urechea și la istoria zbuciumată a schitului: desființat în 1842 (alipit și gestionat de Mănăstirea Saharna până în 1919), reînființat în 1919 și din nou închis în 1949, cu pământurile luate și biserica prădată de toate icoanele și transformată în depozit de tutun, și apoi redeschisă în 1994. De atunci și până astăzi, mii de oameni au venit aici să se convingă de splendoarea și poezia acestor locuri. Cred că voi păstra o viață întreagă amintirea frumosului tablou al Nistrului ce clipocește la baza acestei mănăstiri rupestre, privind spre Răsărit de sute de ani, continuând să fie o valoroasă comoară a neamului nostru.

 

Silvia URSUL

Articol publicat în numărul 341