Devino Patron!

Pedeapsa că pot uita trecutul

Pedeapsa că pot uita trecutul

Când pleca de acasă, mama lăsa cheia într-un vază veche, lângă gura cuptorului de piatră. Toți știam că e acolo, inclusiv vecinii. Duminica sau în orice zi a săptămânii, cheia era mereu în același loc. Cred că tot satul proceda la fel, fiecare știa probabil unde e cheia vecinilor. Nu exista nimic de furat din casele noastre pe atunci. Poate doar sărăcia fiecăruia sau amintirile agățate de pereții proaspăt văruiți. Oricum, Dumnezeu apăra casele de rău, nu lacătul cel mai greu. Iar răul pe atunci însemna boala ori moartea, nu hoții sau furturile. 

 

Duminica, dintotdeauna, mama pleca la biserică. Își punea broboada cea bună, lua o bucățică de anafură, bea agheasmă, lua pomelnicul cu coperți învechite deja, cu numele tuturor celor plecați pe cealaltă lume, dar și a celor rămași încă în viață, își făcea semnul crucii și pleca de acasă. Casa rămânea în grija lui Dumnezeu că noi, ăștia mici, plecam dis de dimineață pe coclauri, fie pe dealuri la mazăre, fie cutreieram satul de-a lungul și de-a latul, furând mere verzi din grădinile oamenilor, jucând țurca în colbul străzilor sau mâncam dude din ograda bunicilor, cotrobăind prin podul vechii case. Câteodată ne aventuram până la Prut, prin canale pline de noroi și stuf des sau la marginea satului, la iaz, la scăldat. Lăsam toate grijile deoparte, descălțându-ne de papucii vechi și simțind pietrele și pământul cald sub tălpi pe ulițele satului. Dar ce griji aveam noi pe-atunci? 

 

Astăzi, câteodată, când simt că lumea mi se prăbușește, că sunt sugrumată de grijile cotidiene, primul meu gând e la casa părintească. E fascinant cum rămânem în suflet copii chiar și la 50 de ani. Când nevoile ne năpădesc, ne-am dori să revenim în cuibul părinților, unde nu aveam griji, unde îmbrățișarea mamei alina sufletul, iar vocea caldă a tatălui alunga până și cele mai mari neliniști. 

 

De ne-am întoarce mai des Acasă, sprijinindu-ne de pereții de lut sau cărămidă, i-am simți suflul, inima, „sângele” care-o face vie. Fiecare cărămidă e vie, ca o celulă dintr-un organism. Lemnul ușilor poartă în crăpături mirosul veșniciei. Pragurile, cândva înalte, au devenit acum mult prea scunde. Ne-am înălțat noi, dar în suflet tot copii năstrușnici suntem. De-am ști să ascultăm și să ne conectăm, am simți suflul casei părintești, i-am simți rădăcinile adânci, rănile care s-au format de-a lungul anilor, amintirile care se regăsesc în fiecare colț de cameră întunecoasă. De-am ști să căutăm, am înțelege că imaginea sfântă a părinților și bunicilor noștri s-a eternizat pe pereții cocoșați de timp, în fotografiile vechi, alb-negru pe de păretare țesute la război. 

 

Când viața te poartă prin dureri sau încercări, apa rece din fântâna din grădină vindecă rănile. Am simțit. Stând acolo în mijlocul ogrăzii copilăriei mele, am simțit sub tălpi toate amintirile din copilăria mea de demult. Am simțit pe cerul gurii gustul hulubașilor proaspăt scoși din cuptorul de cărămidă, mirosind a jăratec și a aluat fierbinte. Am simțit gustul dulce acru al gutuilor căzute în pământul înghețat, pe frunzele poleite cu bruma toamnei. Am simțit acreala corcodușelor galbene din grădina buneilor. Am auzit colindele copilăriei mele, la ferestre înghețate, acompaniate de clinchetul clopoțelului vechi, legat cu o sfoară neagră, roasă de ani. Am auzit râsul tatei în via din fața casei și am ascultat vocea dulce a mamei cântând cântece bisericești. Am văzut toate amintirile împletite cu miros de pâine coaptă, compot de mere și nucile tuturor toamnelor trăite până acum. 

Mă doare. Dumnezeu nu mi-a spus că le va preface pe toate-n amintiri! Mă strivesc regretele, durerea că aș putea uita toate astea într-o zi. Că pur și simplu cineva sau ceva mi le-ar putea lua. Cea mai mare pedeapsă ar fi să uit toate amintirile, chipurile părinților, sunetele casei unde am copilărit, mirosurile din primii ani de viață. Mă întreb de ce oare înțelegem târziu că fericirea nu e în lucrurile mari?       

Autor: Lilia Pînzari   

Articol publicat în revista NATURA, nr. 395 

 

Susține Natura.md: Devino Patron!