Sofia – izvor de viaţă şi înţelepciune

 Sofia din părţile Drochiei, satul meu de baştină, tandră vatră strămoşească care a alimentat cu seva ei mii şi mii de feciori, ne-a legănat copilăria şi ne-a entuziasmat visurile, îşi serbează în acest an cea de-a 200-a aniversare de la fondare. Aşezarea, creată prin voia boierului Dementie Hasnaş, deţinător de pământuri în spaţiul dintre Bălţi şi Soroca, a prins rădăcini puternice în pământurile mănoase din Câmpia Bălţilor. Atestată în anul 1823 cu denumirea Anfisovca (în cinstea soţiei boierului), vatra umană este situată la 9 km de centrul raional Drochia, la 165 km de Chişinău.

Numărul de gospodării individuale – peste 1.800 – relevă faptul că aşezarea este populată, chiar dacă astăzi multe case sunt văduvite de suflete. Cu toate acestea, Sofia are o infrastructură social-economică bine pusă la punct, demnă de o aşezare cu oameni de ispravă: o moşie de 5.673 ha, care îi mai ţine adunaţi grămadă pe cei 4.400 de gospodari, peste 20 de agenţi economici.  

O mare bogăţie a sofienilor sunt fântânile, aproape 1.400 la număr. Apa – o comoară şi izvor ai existenţei – care este o valoare supremă pentru ei.

Sofia se mândreşte cu simbolurile sale oficiale – stemă şi drapel, însemne care simbolizează credinţa oamenilor şi respectul lor pentru înţelepciunea lui Dumnezeu. 

Cele patru mahalale ale satului au înveşnicit denumirile aşezărilor de unde au descălecat în anii '50 ai secolului XIX primii trăitori: Bădiceni (satul Bădiceni, ţinutul Soroca), Mândiceni (satul Mândâc, ţinutul Soroca), Ruşi (satul Sânger, judeţul Hotin), Strâmbeni  (s. Strâmba (actualmente Corlăteni), Bălţi).

Sofia, aşezată cuminte pe două pante domoale, bifurcată chiar în centrul satului de un iaz pitoresc, vatră a miilor de fântâni, prin exponenţii săi, feciori destoinici ai acestui pământ strămoşesc, a lăsat urme adânci în toate domeniile de activitate umană. Satul are o istorie mult mai veche, pe moşia actuală fiind descoperite aşezări umane, care datează mai bine de 6.000 de ani.

Vestigiile descoperite aici fac parte din cultura Cucuteni-Tripolie. În epoca bronzului, au apărut 2 aşezări, apoi alte 2 silişti s-au format tocmai în perioada romană. Existenţa lor a fost curmată de invazia hunilor din anul 376, când satele antice au fost prădate, arse şi distruse. Prezenţa pe aceste locuri a hoardelor de nomazi este confirmată de cele 9 movile funerare care se află pe moşia satului.

Istoria nouă a Sofiei începe odată cu decizia boierului Dementie Hasnaş, mare moşier, de a onora dorinţa soţiei sale Anfisa de a avea pe moşia lor un alt sat „ferit de şleah”, adică de drumul mare, când a şi început construirea gospodăriei pe moşia actualei localităţi. Procesele migratoare din prima jumătate a secolului XIX, au impulsionat şi evoluţia demografică a Basarabiei.

La mijlocul sec. XIX au fost adoptate de către viceguvernatorul Basarabiei Popov decizii privind permisia de transfer în s. Anfisovca a mai multor familii din diferite localităţi, şi anume: Decizia din 16 iulie 1853, privind strămutarea a 48 de familii din s. Sânger(a), jud. Hotin; Decizia din 7 noiem. 1853, privind strămutarea a 32 de familii din s. Bădiceni, ţin. Soroca; Decizia nr. 3969 din 1853, care învoia strămutarea a 80 de familii din s. Mândâc, ţin. Soroca; Decizia nr. 3514 din 1853, privind strămutarea a 84 de familii din s. Strâmba, Bălţi.

Iniţial, satul se afla în administrarea jud. Soroca, iar din 1920 în jud. Bălţi, în acest an primind un nou nume – Sofia. În anul 1848 Dementie Hasnaş începe edificarea unui conac, la lucrările de construcţie participând, precum relatează autorii monografiei „Satul Sofia – trecut şi prezent” Valeriu Schiţco, Iacob şi Elena Babără, „meşteri italieni, francezi şi elveţieni, recomandaţi de Ştefan Leonard (1800-1864), moşier la Cubolta, cumnatul lui Ioan Hasnaş, după ce aceştia au finisat construcţia conacului de acolo”.

Conacul s-a păstrat până în zilele noastre, în prezent aici aflându-se muzeul de istorie şi etnografie al satului. S-au păstrat şi beciurile, şi depozitul de cereale. Prin testamentul lăsat la 28 noiembrie 1894 de către boierul Ioan Hasnaş, moştenitor din 1856, prin care el împroprietărea soţia şi rudele, descoperim personalitatea Hasnaş: prevăzător şi bun creştin. În confirmare cităm două paragrafe din document:

„...Soţia mea, Maria, îi va da administratorului moşiei mele Toma Hristici, în afară de salariu, o pereche de cai, o pereche de boi; 100 ruble vor fi date (a câte 20 ruble) unor oameni bătrâni sau neputincioşi, precum şi unor fete bune de măritat. Persoanele respective trebuie să fie din Anfisovca.

... Acestea fiind spuse, mă las în voia Domnului şi mă rog de iertare pentru faptele necuviincioase comise la adresa unor oameni cu care am avut relaţii de afacere. Trupul meu să fie înmormântat în cavoul construit de mine în curtea bisericii „Sf. Treime” din Anfisovca. Înmormântarea să decurgă fără fast. Cheltuielile de înmormântare să nu depăşească suma de 350 ruble. Monument funerar nu va fi înălţat...”.

Neamul Hasnaşilor a lăsat brazde adânci în istoria Sofiei, dar şi a Moldovei, ctitorind lăcaşe sfinte şi contribuind la prosperarea aşezărilor basarabene.

Un eveniment care a impulsionat dezvoltarea localităţii şi care a contribuit la prosperarea ei, a fost construcţia căii ferate Bălţi-Ocniţa, drumul de fier dăruind Sofiei o gară. Primul pasager a plecat din această gară în 1893. Să confirmăm această evoluţie prin statistică demografică: dacă în anul 1859 s. Sofia, conform Recensământului fiscal din acel an, avea 1096 de locuitori, în 1892 – 1904 oameni, apoi în 1923, conform „Dicţionarului Statistic al Basarabiei”, deja 4.084 de locuitori, în 1930 – 4.489, iar în 1938 – peste 5.000 de oameni. 

Sofia, ocrotită de bunul Dumnezeu, a avut marea şansă de a-i avea în calitate de nănaşi pe vrednici făuritori din neamul hasnaşilor. Cu certitudine, i-a surâs destinul şi prin gospodarii care s-au aciuat în aceste locuri – pricepuţi şi chibzuiţi, setoşi de a cunoaşte viaţa şi de a-şi făuri existenţa. Oameni cu suflete mari cât existenţa! Plini de viaţă, blajini şi sfătoşi, harnici şi gospodăroşi, înţelepţi şi şmecheroşi în bunătatea lor! Pentru ei, nu este nimic mai simplu şi mai sublim decât viaţa, iar în această simplitate ei intuiesc nemărginirea sufletului.

Sofienii dintotdeauna au agreat două pasiuni: pofta de a sta grămăjoară şi ambiţia de a cunoaşte lumea mare. Sofia de ieri, Sofia de astăzi – vatră care a dăruit şi care a  legănat copilării – edifică viaţă. Satul a cultivat ferma convingere că fiecare din feciorii săi este o piatră de temelie a existenţei sale. Pentru ea, prezentul îşi răsfrânge acţiunea atât peste trecut, cât şi peste viitor.

Când vii/eşti în Sofia,  ţi se oferă posibilitatea să descoperi un mod de viaţă al oamenilor care, preocupaţi de activităţile de zi de zi, nu-şi uită trecutul şi păstrează cu sfinţenie tradiţiile, obiceiurile şi datinile sale, un piedestal al vieţii, consolidat de părinţi, şcoală şi cărţi. Dacă ar fi să îi întrebaţi ce este satul pentru ei, v-ar răspunde simplu: valoare şi memorie.

Prima şcoală în Sofia – parohială – de o clasă cu 4 ani de studii a fost deschisă în anul 1900. Director era Ion Dubina, în cadrul instituţiei a activat şi cunoscutul pedagog Victor Granevschi. La 1 septembrie 1947 a avut loc deschiderea şcolii medii, prima de acest tip din raionul Bălţi. Menţionăm aici, că şcoala, anume şcoala, prin profesorii săi, procesul educaţional excelent, tradiţiile cultivate de veritabili intelectuali, bazate şi pe cele ale sătenilor, a adus şi a avut prin discipolii săi o contribuţie enormă la dezvoltarea localităţii şi a Moldovei.

Peste 60 de sofieni au devenit doctori în ştiinţe. Şcoala şi satul se mândresc cu dinastiile de profesori Stepanov, Guzgan, Popovici, Hăbăşescu, Toma, Filip care au plăsmuit, de-a lungul activităţii lor, veritabili cetăţeni. Liceul din sat poartă  numele lui „Viorel Cantemir” – absolvent al şcolii, care a căzut cu moarte de erou în timpul menţinerii ordinii publice şi a fost decorat post-mortem cu Ordinul „Ştefan cel Mare”.

Până în anul 1968, anul în care a fost dată în exploatare o şcoală-tip cu trei etaje, copiii studiau în încăperi adaptate, inclusiv în fostul conac boieresc („La Curte”). Oamenii satului, conştienţi de faptul că memoria şi inima, chiar de sunt factori trecători, au esenţă veşnică, au inaugurat la 2 septembrie 1990 în incinta conacului un muzeu. Instituţia muzeistică a devenit în timp locul de atracţie pentru săteni, pentru oaspeţii Sofiei. Corul popular, renumit colectiv coral atât în Moldova, cât şi peste hotarele ei, era cartea de vizită a Sofiei.

Timpul nu cruţă nimic din ceea ce veghează, dar, împodobit cu fapte (bune), rămâne cea mai valoroasă bijuterie. Au devenit tradiţionale Festivalul Dansului şi Cântecului folcloric „Hangul de la Sofia” şi sărbătoarea „Verdelui” – inedită. Colectivele „Grupul de seniori sofienii”, ansamblurile folclorice „Ţărăncuţele”, „Colindeţ”, „Sofianca”, prin activitate fructuoasă  dovedesc că aici, în Sofia, în pofida intemperiilor, oamenii îşi făuresc vremurile, îmbrăcându-le în haina splendidă a optimismului şi deschiderii către lume.

Credinţa (biserica) a jucat, evident, un rol deosebit în procesul de consolidare şi propăşire a neamului, mai ales ţinând cont de faptul că primele şcoli în Basarabia erau înfiinţate pe lângă ea. 

Lăcaşul sfânt din Sofia, din piatră, a fost edificat în a. 1870-1876 de Ioan Hasnaş, proprietarul moşiei, şi reprezintă un întreg complex constituit din biserică, arcadă, clopotniţă şi casă parohială. Sărbătoarea religioasă în cinstea sfântului ocrotitor al bisericii se oficia de „Sfânta Treime”, apoi, în scopul onorării numelui Maria – soţia ctitorului – ceremonia se desfăşură şi de ziua „Adormirii Maicii Domnului”, care este şi ziua hramului satului.

În curtea bisericii se află şi cavoul boierului Ioan Hasnaş, criptă restabilită la înc. sec. XXI.  Serviciul divin în anii 1872-1920 a fost oficiat de preotul Grigore Dânga. A fost primul preot al satului şi paroh al bisericii timp de aproape 50 de ani. A decedat în 1932 şi este înmormântat în curtea bisericii.

În anii 1960-1992 slujitor al bisericii a fost preotul Chiril Blajinu. Protoiereul Ch. Blajinu a oficiat serviciile divine în biserica din Sofia timp de 32 de ani, a fost pentru multe generaţii de sofieni, inclusiv pentru autorul acestor rânduri, părinte spiritual, venerat pentru rarele calităţi de bunătate, cumsecădenie, bunăvoinţă şi înţelepciune. Graţie străduinţei lui, biserica din sat a funcţionat permanent, mai ales ţinând cont de faptul că, în acea perioadă, lăcaşele sfinte din Moldova erau închise de-a valma de autorităţile comuniste. 

În prezent, serviciile divine sunt oficiate în două biserici: „Sfânta Treime” şi „Adormirea Maicii Domnului”. Activează în sat şi biserică evanghelist-baptistă.

Memoria colectivă este o calitate aparte a sofienilor. Pe lângă monumentul consacrat consătenilor căzuţi în cel de-al doilea război mondial, la 31 august 1990 oamenii au edificat o stelă „Clopotul Memoriei”, dedicată sofienilor deportaţi în Siberia, iar în anul 2019 – un crucifix în memoria jertfelor foametei din 1946-1947.

Doi feciori ai Sofiei, Lidia Istrati şi Anatol Chişner, deputaţi în primul Parlament, aleşi pe cale democratică, au votat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova.

Sofia, trecând prin timpuri dificile, mereu renaşte, orientată ferm spre viitor, şi, în acelaşi timp, păstrează cu sfinţenie memoria feciorilor şi fiicelor sale, nume de rezonanţă, urcate la scară naţională şi internaţională, iar ei, educaţi în spiritul că decorul vieţii este monocolor fără trăiri  şi emoţii, fără consacrare, au contribuit considerabil la propăşirea neamului, au reprezentat cu demnitate numele de sofieni.

Menţionăm câteva nume: Nicanor Babără, doctor habilitat, profesor, Boris Curajos, doctor habilitat în medicină, profesor universitar, Iulian Filip, scriitor, Nicolae Filip, academician, Ion Hăbăşescu, membru corespondent al AŞM, Lidia Istrati, prozatoare, Ion Tighineanu, academician.

Sofia, vatră de gospodari ospitalieri, oameni cu credinţă şi suflet de zile mari, îşi croieşte în mod firesc calea libertăţii, dreptăţii şi umanismului. Este localitatea trăitorilor care au deprins a făuri viaţa şi traiul. A oamenilor cu caracter, de calitate, care menţin încrederea fermă într-un viitor prosper şi fericit.

Autor: Nicolae SCHIŢCO 

Susține Natura.md: Devino Patron!