Devino Patron!

Fapte și istorii din Călărași      

Fapte și istorii din Călărași      

Câțiva oameni buni scriu istoria modernă a localității lor         

Multe localități din Republica Moldova atrag prin locuri pitorești, al căror merit este al omului dacă ocrotește și păstrează ce a transmis forța divină. O parte din ele sunt recunoscute datorită edificiilor turistice, vizitate de un număr mare de turiști. Sunt crame cu ecou ajuns în toată lumea, cu o așezare arhaică și frumoasă, ce așteaptă să fie descoperite de mulți vizitatori. Orășelul Călărași, unii asociază toponimul cu renumita licoare, cunoscută departe de porțile orașului, alții, cu aplecare spre zone de unde vine aerul curat, îl văd ca pe o salvare că de aici, din codrii care-l înconjoară, îl consideră o oază ecologică. Este mai bine să credem în asocierea cu miraculosul aer vindecător venit de aici, decât să limităm asocierile licorii ce-i poartă numele.   

Cei, care mai cred în oamenii bun, onești, cu voința și pregătirea de calitate în domeniul lor, vor parcurge din Chișinău 49 de kilometri și-i vor cunoaște pe câțiva din cei mai buni, dar înfrăngându-și credința că numărul călăreșenilor de calitate este mult mai mare. Pe unii din ei, cu o misiune în mulți ani îndeplinită că sunt oameni ai locului, poate îi cunoaște multă lume: directorul Liceului „Mihail Sadoveanu”, Valeriu Gorincioi, profesoara de limba și literatura română din acest liceu, Rodica Gavriliță, muzeografa Mariana Iurcu, de la Muzeul de Istorie și Etnografie „Dumitru Scvorțov-Russu” Călărași, arhitecta și pictorița Tatiana Gavriliță, plecată din orașul natal, pentru a duce Italiei convingerea că talentul în artă s-a născut la Călărași.         

 

Povestea adevărată a orașului       

Într-o direcție anumită spre România, eventual spre Călărașii din Muntenia românească, poți face un popas sau chiar o vizită, în fuga timpului, și în județul de lângă noi. Sunt orașe înfrățite, culmea ar fi să nu fie, purtând aceeași semnificație etimologică la fel (de) frățească. Sensul cuvântului este cel de soldat din cavalerie. Armata de călărași asigura ordinea și liniștea hotarelor de o eventuală invazie a turcilor sau a altor invadatori. Misiunea lor mai era să ducă și corespondența la palatul domnesc. Sursele documentare spun că „la 21 aprilie 1873 la Călărași vine primul tren”, iar din acest moment târgul putea exporta „în cantități mari fructe proaspete și uscate, precum și nuci în orașele mari ale Rusiei”. Matca orașului este mahalaua Tuzora, aici, în 1864 era o școală parohială, iar „în 1873 apare o școală populară de alfabetizare”. Se cunosc și numele primilor dascăli, adică a primilor intelectuali în speță, învățătorul Ion Oprea și preotul Gheorghe Cerchez. Târgul se urbanizează treptat, aici se deschid un spital cu zece paturi și un oficiu poștal. Apar case care se adună în comune, mai târziu, în 1905, „contele Matei Derojinschi fondează un atelier de altoire a viței-de-vie pe portaltoi american, creează o mare pepinieră de butași și pomi fructiferi”, pentru că pământul din zona codrilor este roditor, iar lanurile cu viță-de-vie, cu nuci, caiși, toate de soiuri europene, se înglobează în producție care aduceau venit. Divinul „Călărași” are rădăcini din această zonă, binecuvântată cu pământuri fertile.     

 

Călărașiul modern, văzut de Rodica cea înțeleaptă   

Se întâmplă uneori să ajungi în Călărașiul nou într-o zi bacoviană, cu o ploaie rece ciobănească, care-ți testează nervii la frig și rezistența cerebrală la aerul umed. S-ar putea să nu simți însă acest disconfort datorită oamenilor dragi, coborâți dintr-o lumină a bunătății divine, ca să-ți arate orașul, să-ți spună că urbea lor și pe timp de ploaie e frumoasă. Asta o poți auzi de la Rodica Gavriliță, un intelectual de calibru, doamna profesoară de la „Sadoveanu”, salutată cu respect de mulți trecători, care își scot capul de sub umbrelă și-i zâmbesc, și o opresc să o mai întrebe ceva. Elevul ei, Marin Mardari, un absolvent dintr-o promoție recentă, o întâlnește și cu priviri revențioase îi spune că i-i dor de școală, de momentele frumoase din liceu. Profesoara Rodica îl ascultă cuminte și-i întoarce privirile calde la despărțire.  

Rodica Gavriliță își ia în serios misiunea de ghid, într-o zi în care cerne mărunt și e frig ca să mai stai să admiri peisajele călăreșene. Îți arată frumusețea pitorească a orașului dincolo de norii negri și groși, imposibil să se oprească din cernerea lor. În centrul orașului, (re)construit recent, pe strada Mihai Eminescu, câteva șantiere – șanțuri cu punți înguste pe care trebuie să le treci rapid -, grămezi de pavele, utilaje și câțiva muncitori, muncind în ploaie, îți arată că orășelul mai tinde să fie modernizat ca să-l ajungă pe fratele geamăn din Muntenia, și dacă e posibil să-și desăvârșească infrastructura. Mai încolo întâlnești două alei încărcate de istorie și cultură. O plimbare prin centrul cultural te ajută să răsfoiești câteva pagini de literatură, admirând busturile clasicilor Mihai Eminescu, Ion Creangă, Alexei Mateevici, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, acestea copertând parcă fața Bibliotecii Publice Raionale „Grigore Vieru”. Pe o altă aripă a centrului orașului se situează și cel istoric, cu o alee a busturilor câtorva domnitori: Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Mihai Viteazul, Alexandru cel Bun, Alexandru Ioan Cuza și Dimitrie Cantemir. Această aripă se află în fața Consiliului Raional mai aproape de Poarta sărutului și cele câteva scaune, monumente de artă, inspirate din creația lui Constantin Brâncuși. Ca să nu-i scape niciun detaliu, Rodica enumeră mai multe opere de cultură – mai noi sau mai vechi -, care fac atractiv orașul, dar ele mai trebuie cunoscute de urmași ca să le fie carte de învățătură: Casa de Cultură, Liceele „M. Sadoveanu” și „Mihai Eminescu”, Muzeul de Istorie și Etnografie „Dumitru Scvorțov-Russu”, câteva sculpturi moderne ce înfățișează chipuri de daci. Ceea ce se poate vedea și admira ca unicat sunt cavourile de la sfârșitul sec. al XIX-lea, aflate subteran și descoperite recent în urma unor săpături. Acest obiectiv istoric cultural a devenit o atracție turistică, iar pe sticla, care acoperă cavoul, se poate citi că aici se află „Biserica „Sfânta Treime”, datată din anii 1875-1888.       

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

 

 

Călărași din pietre rare  

 Muzeul de Istorie și Etnografie „Dumitru Scvorțov-Russu” (director Natalia Veleșca) este considerat de localnici, mai apoi asta o pot confirma și vizitatorii, un diamant pentru Călărași. Situat în centrul orașului, la îndemâna tuturor trecătorilor să intre măcar pentru câteva clipe pentru a răsfoi manualul de istorie, muzeul și-a deschis poarta în 2015 pentru cei curioși să afle trecutul, dar și prezentul expus în cele mai reale prezentări. Muzeul poartă numele sculptorului Dumitru Scvorțov-Russu, originar din Călărași, iar cele 200 de sculpturi personale, prezente în muzeu, sunt o dovadă că artistul și-a lăsat toată averea în (a)casă, acum când mulți îi trec pragul și-i apreciază talentul, poate în timpul vieții mai puțin știut.     

Muzeul este o atracție majoră și datorită muzeografei Mariana Iurcu, care, dacă te însoțește, îți povestește cu entuziasm, cu vocea-i catifelată și cu priceperea-i persuasivă, despre tot ce există în muzeu. Este discipola profesorilor buni, cu darul oratoriei, își amintește că l-a avut profesor pe Alecu Reniță, altfel cum să nu convingă prin pregătirea bună, formată la facultate. Aflăm că aici sunt 11 săli cu diverse expoziții, de la sala arheologică și sala istoriei Călărașului evreiesc, până la sala armelor și a armurilor, sala instrumentelor muzicale și chiar sala expozițiilor temporare. Muzeul are un spațiu cu instrumente muzicale, pentru că incinta era cândva destinată școlii de muzică. Vizita în muzeu este însoțită și de emoțiile transmise de Mariana Iurcu odată cu firul narativ coerent și bine organizat când menționează că exponatele sunt parcă ființe vii de care te îndrăgostești mereu, de aceea pașii purtați în fiecare sală îți aduc lumină și încântare. Sălile devin odăi – una din ele, cea etnografică, cu cele mai vechi și inedite covoare moldovenești, cu instrumente și portul național ale strămoșilor, cu arme și armuri, mașini de cusut, cu icoane vechi. În Casa Mare Rodica Gavriliță își odihnește puțin sufletul, așezându-se pe o sofcă, lăsând o fărâmă din sufletul ei la un taifas închipuit cu mama.   

Nu poți trece cu indiferență nici peste expoziția de pictură „Podoaba veșniciei” ale artistei plastice Galina Vieru. Autoare a mai multor expoziții naționale și internaționale, în tablourile inedite ale pictoriței găsești adunată frumusețea plaiului nostru – case vechi, grădini ingenue, crescute în raiul de pe pământ moldovenesc. Muzeul de Istorie și Etnografie „D. Scvorțov-Russu” Călărași rămâne deschis pentru toți admiratorii de frumos, conștienți că patrimoniul cultural este o arhivă prezentă în sufletul fiecărui om.     

Ar putea fi o imagine cu interior  

 

„Schimbarea la față” a edificiilor evreiești din Călărași    

Băștinașii din Călărași, care cunosc istoria localității, știu că în acest târg au locuit mulți evrei, populația evreiască ajungea la 88 de procente. Aici erau 13 sinagogi, iar una din ele, de pe strada Alexandru cel Bun, astăzi a devenit un local de lux, a cărei proprietară Silvia Secui-Iosob i-a păstrat arhitectura. Ultima sinagogă, nu demult fiind considerată monument istoric, amintește că aici slujbele uneau și mai mult evreii în rugăciunile lor, astăzi edificiul, mai mult restaurat, povestește poate printre clipele festine ale petrecăreților, o istorie apusă a Călărașiului când din zece fabrici 8 erau conduse de evrei.      

Legătura cu trecutul Călărașiului o păstrează cimitirul evreiesc, situat în preajma autogării, pe strada Testemițeanu, care datează din 1790 și are peste 5000 de pietre funerare. Cimitirul, cu o suprafață de 60 000 de metri pătrați are nevoie de o reabilitare ca arhiva în aer liber să fie o atracție turistică. Inițiativa este deja pe masa de lucru a muzeografei Mariana Iurcu, ea are nevoie de bani și de susținerea proiectului. Monumentul istoric în aer liber nu numai că va atrage turiști și va extinde un buget, dar, prin prezența unor asemenea obiective, omului i se educă și dragostea de locul natal.      

 

Testamentul oamenilor valoroși    

Profesoara Rodica Gavriliță povestește oricărui vizitator al orașului, precum asta o face permanent la orele de literatură și elevilor ei, despre oamenii faimoși, care au scris o istorie pentru baștina lor. Numele lor nu contrazice noblețea faptelor lăsate, deși perioada postbelică a minat mult teren cu capcanele ideologiei, puternic ancorate în neputința oamenilor să scape teferi. În arhiva orașului se spune că scriitorul Samson Șleahu este născut în Călărași, dar manualele de istorie sau de literatură astăzi nu-i mai rezervă pagini. Valoarea umană exclude tributul plătit unui regim. Sunt multe personalități incontestabile cu origini călăreșene: vioristul Vladimir Dodon, meșter de instrumente populare, sculptorul Dumitru Scvorțov-Russu, Mihai Agafița, prim-dirijor al Orchestrei Simfonice, și chiar tânărul Andrei Rață, un renumit dj. și producător de muzică, care a reușit să atragă atenția lumii datorită unei școli bune în muzică.       

Călărașiul și călăreșenii au mult mai multe atracții și motive întemeiate pe locuri și primire frumoase ca să știi că o vizită prin orașul din codrii, aflați în partea centrală a R. Moldova, e o încântare, și nu o ratare. Drumul central pe Eminescu te duce spre intersecția Ștefan cel Mare, iar semnul pietonal în cruciș te duce să vizitezi și alte locuri: Casa Muzeu „Vladimir Dodon” sau „casa viorii”, lăsată de un iscusit meșter de instrumente cu strune. Nu ne îndoim că arcușul viorilor nu ne va rechema în Călărașiul lui Stradivarius.    

Silvia STRĂTILĂ  
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 370

 

Susține Natura.md: Devino Patron!