Catranîc – satul lui Ciuflea

Când cobori dealul dinspre gară, după ce trenul trece duruind, ți se deschide în față o vâlcea. E anticamera Catranîcului, valea care pare să te invite: „Bine ai venit la noi...”. Încolo, mai într-o parte, până mai ieri șopotea iazul cu stufăriș al satului. Heleșteul scălda poalele colnicului cu ape venite din afluentul Ciulucului. Acel lăcușor a secat mai nou, așa încât punțile gospodarilor de pe mal, cumva însingurate și văduvite, înfățișează un peisaj absurd și dezolant. Dincolo de iaz se întindeau cândva câmpurile bătrânilor noștri, pământ gras ca untul, pe care l-au expropriat cei cu steluțe pe chipiurile lor kaki...

 Oaspetele care pășește grăbit ar trebui totuși să mai depună un efort, să urce panta colinei. Acolo se întinde satul cocoțat pe unul din dealurile Suhatului, tot acolo își clatină morții în leagăn cimitirul și stă smerită biserica veche de peste un veac. Ceva mai departe clipocea odată un heleșteu cu nume sadovenian – Baltagul, apă retrasă și enigmatică pitită printre livezi. Dacă ai fi un uriaș care ar păși peste sat, ai da de Hârtopul Babei. Un deal al cireșilor și merilor în floare. Dincoace, înspre Glinjeni, e Buganu, un amfiteatru natural unde te retragi dacă vrei să stai departe de deșertăciunile vieții. O  mare vegetală apare deodată, un Paradis al verdelui în care te poți ascunde cu o mare iubire... Ghiocelul albastru-violet crește aici, numit și ghiocelul siberian (scilla siberica), e floarea ce te face să crezi că e intrarea într-o altă lume acolo… Dinspre Suhat, dacă o apuci așa peste dealuri, adică efectiv, dacă bați câmpiile, mai bine zis, câmpurile cu semănături, ajungi la Brașov. Să nu credeți cumva că e orașul cu poiana lui vestită din România. Nu, e Brașovul Ișcălăului, un iaz care poartă acest nume ciudat de ardelenesc… și nu spun brașoave, topografiez harta satului în care am crescut… (Fragment din începutul unui posibil roman pe care s-ar putea să îl scriu odată…)

Satul Catranîc este localitatea în care am fost adusă de mama la ai mei 9 ani când am revenit din Ucraina după divorțul părinților. M-am născut la Răuțel, raionul Fălești, apoi ne-am mutat în regiunea Odesa. Revenind, am crescut tot la Fălești până la 18 ani, dar deja în satul mamei. Un sat vechi atestat la 16 aprilie 1617. Localitatea se învecinează cu Egorovca la nord-vest, cu Glinjeni la est, Ișcălău la sud-est și Făleștii Noi la sud-vest. Pentru prima oară este menționat toponimul Catrinești, într-un uric de întărire al lui Grigore Ureche, semnat de Radu Vodă la 16 aprilie 1617. Va avea mai multe denumiri: Catranic, Catranîc, Alexandreni, Alexandreni-Catranîc. Cei 19 kmp au aparținut moșierului Iancu Balș, apoi, pe 18 ianuarie 1865, proprietar de pământ a ajuns Anastasie Ciufli, unul din frații aromâni (li se mai spunea machedoni) Teodor și Anastasie Ciufli, negustori veniți din Grecia, refugiați în Basarabia după mișcarea eteristă din 1821. Anastasie era numit Șuflea de către localnici (astfel, Catedrala Ciuflea din Chișinău, cea din spatele Academiei de Științe, a fost edificată în 1858 și din munca cătrănicenilor, proiectul costând în total 30 000 ruble). Biserica din Catranîc, cu hramul „Sfântului Mare Mucenic Gheorghe”, datează din 1884. E ridicată în partea veche a satului și pare să amintească sătenilor despre cele sacre și despre faptul că satul lor e un sat cu tradiție creștină. Țărani înstăriți cu proprietăți în perioada interbelică au fost cei din familia Sîrbu. Memoria colectivă păstrează fântâna cu cumpănă a lui Nică Sârbu (refugiat peste Prut, când veneau sovieticii și în casele căruia a fost ani buni spitalul, case frumoase de boiernași). E fântâna unde scoteai cea mai bună apă din sat. 

În liceu, am scris legenda satului meu pornind de la istoria cumpăratului de țărani. E un poem în versuri, cu picior de vers ca la Bolintineanu, care valorifică legenda denumirii localității (există mai multe versiuni legendare, în una din ele numele lui Ciufli e Alexandru și nu Anastasie, de aici Alexandreni-Catranîc, Catrina fiind soția sau fiica boierului). M-am bucurat să aflu recent că acel text nu e pierdut. Datorez acest text lui Victor Apostol și Margaritei Rotari-Boboc, profesorilor mei care m-au îndemnat să îl scriu!

Catranîc 

Holde, văi și dealuri legănate-n vânt 

Și un spic în soare auzind șoptind: 

– Ăsta e trecutul unui sat bătrân. 

Vremea nu-l învinge, el își e stăpân...

Alexandru Şuflea, om vestit și mare, 

Sta mâhnit ca norul colo la hambare. 

Iar Catrina soața coase și zâmbește 

– Așa-i Alexandru, când prea mult gândește. 

Uite-l și pe Lascu, vătavul cel crud, 

Cum vine în grabă, zdravăn și cărunt. 

– Tu să ai, boiere, câine credincios, 

Dacă nu-i în lanțuri, nu e de folos. 

Geme și pământul, jale și suspin,

Căci pe el lucrează țăranii străini. 

M-am gândit, vătave, măcinându-mi capul 

Dis-de-dimineață plec la Leonatu...

Iată-l la Cubolta, căutând țărani,

Tot vorbind de prețuri, numărând la bani... 

Iată drum de țară, scârțâit de roată, 

Şuflea se întoarce mulțumit de toate. 

Iar Catrina, soața, îi iese în cale,

Sărutându-și soțul, întâlnind țăranii. 

– Bucură-te, soaţo, mi-a zâmbit norocul, 

Omul, numai omul, își sfințește locul. 

Și atunci se-ntoarce către acea mulțime,

Întrebând țăranii de-a satului nume. 

Și-ntr-un glas răspunse cei din preajma sa: 

– Catranîc să fie, precum soața ta,

Căci e mult frumoasă, ca o primăvară…

Și sfințit tot fost-a acel loc de lume..., 

Și pe-atuncea nimeni nu putea a spune 

Că va crește-un sat, tot lărgind hotare, 

Că va fi un neam de gospodari sub soare...

În enciclopedia „Localitățile Republicii Moldova” am găsit și urmele neamului meu. La pagina 197 din volumul 2, aflăm că Nicolae Boboc era „cârciumar” sau crâșmar cum se spune la noi în sat. Articolul din Wikipedia despre localitate îl ridică la rangul de „băcan”. Este străbunicul meu Nicolae Boboc, însurat cu Elena Boboc și care l-a născut pe Nicolae Boboc, bunicul meu, adică tătuca, care a luat-o de nevastă pe Mărioara Puha (Puhu), al cărei străbunic Vasile Puhu avea și el crâșmă. Numele lui e de reperat în aceeași enciclopedie. 

Peste iaz erau pământurile altor străbunici, Gheorghe și Vera Puha, era harbuzăria lor acolo. Mămuca Vera, cum îi spuneam noi toți, mi-a povestit mai multe istorii din bătrâni, una pe care o țin minte este cea cu fata frumoasă răpită de tătari și care reușise să evadeze. O poveste despre frumusețe și supraviețuire. Mămuca a fost aceea care îndemna pe săteni să facă pomenirea morților pe 9 Mai, așa cum le era interzis să meargă de Paștele Blajinilor la țântirim. Morții nu trebuie uitați, spunea ea. Era un fel de lider această femeie despre care am și povestit într-o proză publicată la București. De la ea știm despre Ileana Purici, bunica ei, care a fost prima femeie vrednică eliberată de boieresc (clacă) pentru virtuțile ei, dându-i-se o bucată de pământ fără a i se mai cere să muncească la boier. O femeie frumoasă și bălaie, cum istorisea mămuca. 

În „Cartea Memoriei” sunt menționate numele celor 27 de deportați (ridicați) din sat în Siberia, țin să îi numesc aici: Alexandru Corlăteanu, Filip Cojocaru, Daria Cojocaru, Petru Cojocaru, Nicolae Boboc, Emilia Boboc, Vladimir Boboc, Alexei Boboc, Constantin Boboc, Eugenia Boboc, Mihail Boboc, Victor Boboc, Ion Boboc, Liuba Corlăteanu, Hristofor Marchevici, Nadejda Marchevici, Boris Marchevici, Arcadie Marchevici, Tamara Marchevici, Anatol Marchevici, Nicolae Samburic, Sofia Samburic, Gheorghe Samburic, Ecaterina Samburic, Nadejda Samburic, Dumitru Samburic, Pavel Ciupercă. 

Eugenia Marchevici (Boboc), căsătorită cu Anatol Marchevici, este profesoara mea de limbă rusă. Odată, când eram în gimnaziu, ne-a povestit la o lecție despre cum a fost în Siberia... Era pentru prima oară când discutam despre deportări…

În memoria copilăriei mele rămâne mama, Ecaterina Rotaru, care era încă tânără și frumoasă, zvâcnind spre policlinica ei ca o zburătoare. E și fântâna cu ciutură, tabăra de odihnă în care eram laolaltă cu copiii din Belarus (în fiecare vară veneau la noi pentru a fugi de radiația Cernobîlului). Copii cuprinși de năzbâtii și visuri. Nu pot uita școala, pe profesorii mei minunați: Tamara Tatian, Tamara Sîrbu, Svetlana Sîrbu, Victor Apostol, Maria-Teodora Chiriță, Iulia Bejenaru, Ana Mortean, Ion Bînzari, Eugenia Gangan, Margarita Rotari (Boboc), Maria Ciobanu, Gheorghe Simion, Grigore Toma, Ana Babii, Valentina Boboc, Natalia Dumbravă, Raisa Apostol, Rodica Sîrbu ș.a. 

Adolescența mea s-a suprapus peste acea criză energetică de după căderea URSS. Satul era cufundat în întuneric. Și noi învățam la lumânare, candelă, lampă de gaz ca niște copii călugăriți. Totodată, ne trăiam vârsta, descopeream universul celor mari, ne puneam întrebări și răspundeam la ele. Și râdeam mult. O formă de rezistență și reziliență. Serile se spuneau bancuri și întâmplări. Poate atunci am învățat să povestesc. Și tot atunci am însușit lecția lecturii…

Vara la scăldat am învățat să înot mai bine. Am fost instruită de fratele meu Gicu să parcurg distanțe. Iarna, m-am dus odată pe iazul înghețat cu patinele de hochei ale fratelui. O copilă de vreo treisprezece ani patinând pe iazul satului – cred că e o imagine exotică. Era multă ambiție în acel patinaj de debut. Era metafora curajului și a visării. Îmi amintesc o seară cu gașca mea de colege, Lilea, Altaira, Silvia și eu. Purtam galoși, era noroi și am pariat că vom merge așa prin centru, pe lângă club. Dacă ne văd colegii?! Cum arătăm noi în acele încălțări țărănești? Mult mai târziu voi citit la Bulgakov despre galoșii pe care îi fură din casa scării revoluționarii. Galoși purtați de profesorul Preobrajenski, cel din „Inimă de câine”, aproape un accesoriu de intelectual.  

Mulțumiri speciale aduc dnei învățătoare Altaira Juravliov (Apostol), colega mea de clasă, pentru creditul fotografic și pentru faptul că mi-a oferit aceste poze cu elevii din clasa ei și cu vederi din sat. Sunt copiii satului de acum și îmi doresc mult să apară în paginile revistei, să îi vadă cât mai multă lume. Le dedic acest poem din volumul meu „Poeme pentru Ivan Gogh” (Pitești, Paralela 45, 2015): 

export de tristeți infantile

foarte puțini știu cum să proceseze informația

din ochii mari și triști ai copilului

țara mea ar putea exporta mari

baze de date cu ochi albaștri verzi negri căprui

triști ca un cer abandonat

Gratitudine pentru consultanță și pentru fotografia din Buganu exprim și distinsei profesoare dna Svetlana Sîrbu. Ea m-a ajutat mult la realizarea acestui articol, fiind minunatul pedagog care mi-a servit drept prototip pentru personajul Luminița Sârbu din cartea „Doggy” (ARC, 2023). 

Autor: Maria Pilchin 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 392 

Susține Natura.md: Devino Patron!