Hrisoavele răpite (IV)
În căutarea izvoarelor
În iulie 1987, un grup foarte restrâns de entuziaşti, fără să-şi ceară voie de la Moscova, s-a aventurat, în sensul frumos al cuvântului, să descopere Nistrul.
Cum am pornit pe fluviu, ce am văzut în timpul călătoriei în acel îndepărtat an 1987, prin ce discuții și experienţe am trecut, e o poveste în 24 de episoade, adunate în cartea „Pe Nistru, spre izvoare”, apărută anul trecut la București, în prestigioasa „Colecție Verde” a editurii „România Pitorească”. Deoarece cartea încă nu a intrat în planurile editoriale din stânga Prutului, pe durata anului 2023, revista „NATURA” va găzdui câteva fascicule selectate care, sper, o să vă apropie de izvoarele veșniciei noastre.
Ascultaţi cu inima, după aproape patru decenii, murmurul și tainele Nistrului din vara anului 1987 şi o să vă convingeţi că Basarabia românească, oricât de sfâșiată, îndoctrinată și părăsită ar fi fost în carcera imperială, Ea nu murise și nu capitulase în întregime în fața monștrilor roșii, că o călătorie spre izvoare, spre rădăcinile noastre de veacuri, nu are vârstă, iar orice pelerin lipsit pe nedrept de Ţară, pornit la drum lung, în pelerinaj, îşi poate descoperi strămoşii, originea adevărată, patria şi locurile sfinte.
Nistrul e deopotrivă piatră de hotar, piatră de sanctuar și piatră de altar, iar apa lui curgătoare e rugăciunea neîntreruptă a unui neam care aduce mulțumiri Domnului pentru Vatra și Grădina încredințate pe vecie întru îngrijire, pază, dăinuire și iubire.
Alecu RENIȚĂ
****
În depărtare se văd turlele bisericilor de la Movilău și Otaci. Iluzia că Nistru ar fi un râu cuminte şi lin este spulberată de apa furioasă despletită de insulele întâlnite în cale şi strâmtorată între maluri înguste. În unele locuri, apa prinsă în vârtejuri mari, mână vaporaşul dintr-o parte în alta şi îl joacă ca pe o plută nestăpânită de plutaşi. Vorbele băştinaşilor despre inundaţiile devastatoare şi nebunia fluviului ieşit din maluri încep să fie înţelese de noi în clipele când torentul impetuos ne împinge pe un şenal rapid şi periculos din apropierea Movilăului. Trecem prin „strunga” înspumată, zgomotoasă şi, brusc, râul se lărgește, devine calm şi te lasă în cea mai plăcută tihnă să admiri cupolele aurite ale bisericilor din Movilău, oraş aşternut pe stânga Nistrului şi rebotezat de alţii în Moghiliov-Podolsk.
Un pod de beton şi metal leagă malurile şi Otacii de Movilău. De fapt, ambele aşezări, sunt întemeiate de domnitorii moldoveni – Stânca Vămii preschimbată peste ani în Otaci, este fondată la 1419 de Alexandru cel Bun, iar la 1595 Ieremia Movilă pune piatra de temelie a Movilăului, pe pământurile sale de pe malul stâng. O perioadă îndelungată, cele două localități s-au dezvoltat împreună ca una singură, fiindcă moldovenii de pe un mal și celălalt, formau o comunitate înnemurită și unită. Înstrăinarea a fost adusă, mai întâi, de ispravnicii și guvernatorii țariști, iar mai apoi, după cel de-al doilea război, de pretinșii internaționaliști, care amestecau neamurile și scoteau din cazanul lor multietnic o specie nouă, fără rădăcini și fără memorie, îmbrăcată în haina comunizată a omului sovietic. În consecință, ambele localități şi-au pierdut hrisovul domnesc, adeverinţa de naştere, identitatea adevărată, şi numai la vestitul bazar de la Mojilău urechea mai pescuieşte pe ici-colo vorbe româneşti, aduse de ţăranii din satele din împrejurimi.
Oricât de pitoresc ar fi peisajul, la Otaci te învăluie tristețea şi te simţi străin în propria ta casă, aici te încolţesc aceleaşi întrebări legate de rostul nostru în această parte de ţară, de capacitatea de supravieţuire a moldovenilor în faţa prădalnicilor forme de deznaţionalizare şi a politicii de asimilare şi transformare a lor în homo sovieticus. Să închidem ochii și gura mai departe? Să ne ascundem, să-i lăsăm pe moldoveni să se rusifice până la capăt? În realitate, sintagma homo sovieticus ascunde stratagema, înșelătoria ideologilor de la Kremlin, prin care cam 150 de milioane de cetățeni de altă origine decât cea rusă (europenii, caucazienii, asiații, adunați în 15 republici unionale) „sunt invitați” să renunțe pașnic, treptat și benevol la etnia lor și să urce pe „o treaptă superioară, mult mai civilizată și progresistă, acolo unde se zămislește și se construiește comunitatea viitorului, care va salva planeta de exploatare, va aduce pacea universală și dreptatea socială tuturor popoarelor lumii”. Să reținem că singura limbă de comunicare între homo sovieticus era rusa, iar masele largi, îndoctrinate, începuse din anii ”70 să renunțe la etnia lor și să se verse în misteriosul popor sovietic, o adunătură de milioane de „națmeni” (minorități naționale – n.a.), care își dorea un alt statut, decât cel provincial și neînsemnat de kazah, bielorus, moldovean, bașkir sau kirghiz. Dacă am scoate masca de pe așa numitul popor sovietic, am vedea malaxorul oribil în care erau aruncate grupuri etnice întregi și sute de mii de rătăciți din diferite națiuni cu scopul de a le conferi, în cele din urmă, o pretinsă identitate nouă, prestigioasă, progresistă, universală. O înșelătorie crasă prin care milioane de neruși îndoctrinați se deziceau de părinții lor, de originea, limba și istoria lor națională, transformându-se miraculos din „națmeni” în ruși. Când se părea că procesul renunțării la propria identitate va deveni un act de mândrie și o normă pentru etniile mici și cele de trei-patru-cinci milioane de suflete, din îndepărtata Kirghizie, ca un fulger în bezna nopții fără de sfârșit, a căzut peste harta imensă de la Prut până la Kamceatka, un cuvânt necunoscut, încărcat cu energii teribile, care a măturat nemilos minciunile despre măreția omului nou. Cuvântul kirghiz „mancurt” a ajuns în foarte scurt timp, cel mai cunoscut cuvânt din Uniune, scoțând în văzul lumii monstrul fără memorie și identitate, capabil să-și ucidă propria mamă la comanda stăpânului său.
Apariția romanului lui Cinghiz Aitmatov „O zi mai lungă decât veacul” în anul 1980, în jurnalul „Novâi Mir”, a zguduit intelectualitatea, îndeosebi cea nerusă. Colaboraționiștii au umplut Moscova cu denunțuri, întrebând șefii lor – de ce cenzura a permis asemenea blasfemie la adresa „avangardei muncitorești”, care formează omul nou, nucleul poporului sovietic? Dincolo de legendele, metaforele și parabolele folosite de Aitmatov în roman pentru a buimăci cenzura și a spune ceea ce era categoric interzis de a spune, intelectualii adevărați din republicile unionale au trăit perspectiva și șocul dispariției treptate sau chiar a morții propriului popor, fiindcă le-a fost adusă în față realitatea crudă a deznaționalizării a milioane de oameni îndoctrinați de la periferiile împărăției roșii. Peste noapte, mărețul și neînvinsul popor sovietic a ajuns o epavă jalnică, naufragiată în cartea unui „națmen”, a unui kirghiz. Cei care până mai ieri făceau un titlu de glorie din faptul că se lepădau de originea lor etnică, de limba maternă, de istoria națională, de părinți și arătau cu dispreț la frații lor că sunt înapoiați și retrograzi, au ajuns să fie numiți „mancurți”, un nume de groază, de trădător și dezertor. Un nume de asasin al propriei mame.
Numărul moldovenilor sovietici, care se deziceau de poporul lor, de limba maternă și treceau la rusă, creștea de la an la an în progresie geometrică. Statisticile oficiale arătau că la o populație de peste patru milioane de oameni, mai mult de 300 de mii de moldoveni deja declarase că limba lor maternă a devenit rusa, ei mândrindu-se că au îmbrățișat o limbă mult mai bogată, care îi ajută să se dezvolte intelectual, asigurându-le un post de prestigiu, bine plătit oriunde în Uniunea Sovietică. Alte 250 de mii familii mixte ale moldovenilor, făceau bravadă că ei reprezintă viitorul, că ei nu își condamnă copiii la subdezvoltare, nu-i traumatizează de mici, ci îi educă din fașă în marea limbă a lui Pușkin și Lenin. Lor le mirosea urât de tot și îi irita la culme numele de mancurt, dar își făceau iluzii că e o greșeală trecătoare și partidul va avea grijă ca prestigiul lor să nu pălească. Oricare erau alegerile personale, cam după 1975, tot mai rar întâlneai moldoveni cu carte, care să fi crezut, la modul serios, în izbânda grabnică a comunismului. Or, cum memorizasem în adolescență, în casa bunicului – comunismul o să vină, cum să nu vină – la paștele calului!
Mai avem timp berechet până vom ridica ancora. Terasele Nistrului de la Otaci mă atrag ca un magnet. Le văd de jos și îmi imaginezi ce panorame ale fluviului, ale celor două așezări riverane, se deschid de acolo, de sus. Decid să mă avânt. De la pod, urcușul spre muchia dealului începe aproape brusc și nu știi ce e mai avantajos – să mergi pe serpentina încărcată de camioane sau să te agăți de cărăruia întortocheată, care o ia pieptiș printre „palate” destul de bizare, înzorzonate cu diferite figuri modelate din tablă și înfipte unul după altul în povârnișul de calcar. Apuc firul potecii și urc prin desișul de arbori până prind câte o deschizătură rară spre valea încântătoare. Popasurile, spre înălțime, îmi sunt răsplătite din plin de priveliștile tot mai impresionante și cuprinzătoare. Pare neverosimil, că unul și același peisaj, se schimbă la fiecare cincizeci-optzeci de metri, îmbracă straie noi și deschide alte panorame. Cam după o jumătate de oră de urcuș istovitor ajung pe terasa de sus, pe coama dealului. Caut cu ochii în stânga și dreapta un loc de belvedere, până văd o movilă destul de înaltă, probabil din cele, de pe vârful cărora se dădea șfară în țară, se aprindeau ruguri pentru a semnala rapid la curtea domnitorului, că hoardele de tătari, cazaci, otomani sau nomazi trec granița și vin să prade Moldova. Înșirate de-a lungul Nistrului, de la Cetatea Albă până mai sus de Hotin, și de-a curmezișul de la est spre vest, movilele de semnalare formau o rețea de înștiințare foarte eficientă. Ele au fost ridicate în baza unui cod militar de comunicare, aveau oameni inițiați, care aprindeau în funcție de pericol ruguri diferite, să iasă fumul albicios sau negru cât mai sus, să se vadă până la movila următoare, din vecinătate, și tot așa, de la unul la altul, până într-o oră-două vestea ajungea de pe malul Nistrului în capitală, la Suceava. Din păcate, ca multe alte bijuterii și urme din trecutul glorios al românimii din Moldova medievală, movilele de semnalare nu au ajuns în patrimoniul național și o parte dintre ele au fost arate de tractoarele colhoznice până la nivelare și dispariție.
Înaintezi prin covorul de flori sălbatice, savurez aromele de plante și mă mișc încet spre colina singuratică. De aproape, movilă arată neobișnuit. Parcă ar fi scoasă dintr-un manual de geometrie. Baza circulară, liniile laterale și vârful turtit te fac să crezi că e făcută de mâna omului. O fi un tumul părăsit sau un gorgan străvechi? Înălțimea e cam între 15 și 20 de metri. Mă apuc s-o înconjor și peste câțiva pași stârnesc o familie de potârnichi, care se înalță fulgerător, făcându-mă să mă feresc speriat. Mult mai atent, încep să urc spre pisc, făcându-mi loc printre ierburi și insulițe de diferite flori. Șopârlele leneșe, cocoțate pe bolovanii de piatră, mă privesc nedumerite. Păsările nevăzute, ca și greierii ascunși, se întrec în cântări. Ceva mai încolo, pe platou, spre vest, se leagănă un lan de spice aurii și altul de floarea soarelui. Adie a veșnicie și a parfum de cimbrișor. Ajung sus, pe vârful retezat. Observ vatra de foc. Răscolesc cenușa cu speranța să găsesc, în adâncuri, hrisoavele pierdute. Încă nu dau de rădăcini, de filele de aur, de sigiliile domnești. Ridic privirea. Draperia de arbori rămâne mult mai jos și nu-mi împiedică ochii să vadă ceea ce încă nu au văzut – o stampă desprinsă de pe șevaletul lui Dumnezeu la facerea lumii. Valea Nistrului, arcuită sub formă de potcoavă, se vede în susul fluviului pe mai mulți kilometri, până dincolo de Lencăuți și Verejeni, iar în josul apei, până la cotitura pitorească de la Călărășăuca și Arionești. Pe această vale uriașă a fertilității și belșugului se văd cuibărite, în malurile înalte ale râului, cele două vetre arhaice fondate de Alexandru cel Bun și Ieremia Movilă. Vederea panoramică a văii Nistrului întrece imaginația și nu încape în poeme sau povești. E un peisaj fără pereche, e parte din cartea de frumuseți ale Moldovei, e poezia nescrisă, e hrisovul domnesc lăsat moștenire epigonilor, e peisajul de suflet, în care putem privi la cerul înstelat sau la Grădina Domnului.
Alecu RENIȚĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 371
Susține Natura.md: Devino Patron!