Îmbrăţişând vântul şi gândul la Văratic

Într-un colţişor ferit de ochii lumii moderne şi lacome, la N-V Republicii Moldova, nu departe de locul unde Ciuhurul se varsă-n Prut putem confirma o legendă. Se spune că demult, pe atunci pe când Dumnezeu împărţea teritoriile fiecărui popor, cel român, fiind modest, aştepta tăcut, dar până i-a venit rândul a rămas fără pământuri. Un singur loc mai era liber – Grădina Domnului, şi pe ea ne-a dăruit-o!

Îmbrăţişând vântul şi gândul la Văratic

M-am convins de acest adevăr încă o dată călătorind prin Moldova noastră dragă. Nu doar peisajele sunt desprinse din Eden, ci şi oamenii de pe aici: simpli, frumoşi la chip, curioşi, vorbăreţi, interesanţi. Ţinta călătoriei a fost satul Văratic (raionul Râşcani), atestat la 1613, şi împrejurimile, adică: Stânca Ţiglău, Duruitoarea, Lanţul de toltre, rezervaţia peisagistică „Suta de Movile”(despre care Dimitrie Cantemir ne vorbeşte în „Descrierea Moldovei”), „Stânca Mare”, rezervaţia ştiinţifică „Pădurea Domnească”, ş.a...

Prutul la lacul Costești-Stânca. Foto: Alecu Reniță

 

 

Duminică, 1 iunie 2008, ora 22.30.
După un lung (aproximativ 240 de km) şi frumos traseu „pictat” cu felurite lanuri de flori/culturi agricole, ajungem la destinaţie. Aici, suntem primiţi cu multă căldură şi ospitalitate de către gazda noastră - Ileana lui Pintilie Tărâţă, aşa cum i se spune în sat, sau sora poetei Marcela Benea. Aerul nepoluat de la ţară, ora târzie şi oboseala îşi fac în scurt timp efectul - un
somn liniştit... 

Luni, 2 iunie 2008, ora 10.00.
Cer albastru aprins, nori aranjaţi parcă „la comandă”, un verde crud, reflexia bolţii cereşti în apele Ciuhurului, drumuri ce se pierd în râu şi-şi găsesc calea pe insuliţe mult depărtate de maluri, toltre, grote, mici cascade, duruitoare, holmul uriaş dinspre Horodişte ce seamănă cu un OZN, faună/floră diversificată. Iată ce putem zări, aici, de pe partea opusă satului! E haios să vezi ţistari piestriți care sar din gaură-n gaură, precum mingea de ping-pong! Ori pupăzele aurii ce zboară atunci când eşti gata-gata să le faci fotografii? Sau şopârlele cu „fundiţe” care se încălzesc leneşe la soare, lăsându-te să le admiri fără a fugi? De potârnichi nici nu mai zic...merg ca răţuştele pe drumuri! Egretele, pescăruşii, ulii...păsări măiestre ce brăzdează seninul cerului. Ce privelişte, ce frumuseţe, ce prospeţime!
Ne continuăm calea avându-l alături de noi (ceva timp) pe râuleţul Ciuhur. Peste o oră „Movila Ţiganului” (30,5 m) şi unele dintre celelalte 3500 de movile mai mici (1-25 m), „pozează” la greu pentru revista „Natura”! Cică pe aici ar fi fost înmormântaţi ostaşi moldoveni căzuţi în luptele cu tătarii. Mai departe trecem în vizită puţin de tot pe la „Pădurea Domnească”, la lacul Fontal şi măreaţa „Stâncă Mare”, dar pe scurt timp pentru că ne strânge din spate înserarea. Tocmai apune soarele când ajungem la marginea satului Costeşti! Ce aură îşi construieşte bătrânul glob de foc pe ochiul Ciuhurului şi oglinda Prutului...nemaipomenit!
Ultimul obiectiv - „Poarta timpului” făcută de mama-natură deschide calea spre o altă aşezare istorică - Duruitoarea şi totodată spre o altă eră geologică! Grota de aici în decurs de 50-70 de secole a văzut multe! Milenii în şir ea le-a servit drept adăpost şi scut de apărare băştinaşilor contra inamicilor. E atâta minunăţie aici, că aş vrea să petrec noaptea între stele şi erele încremenite de la Duruitoarea, dar ştiu că suntem aşteptaţi la Văratic şi o apucăm pe un drum de ţară, acoperit de ierburi şi flori sălbatice.Ora 21.30

Râul Ciuhur la Văratic. Foto: Alecu Reniță

Marţi, 3 iunie, 2008, ora 8.00.
Dimineaţa am convenit să mergem numai pe jos, ca să vedem şi să savurăm locurile pitoreşti de pe moşia Văraticului. Pornim de la casa înecată de verdeaţă a lelicăi Ileana şi mergem pe un drumuleţ (aş vrea să remarc motivul florii-cruce pe care am observat-o mai pe toate casele din Văratic)...care ne duce pe cel mai înalt loc – Ţiglăul, emblema Văraticului. Stânca uriaşă este scăldată din două părţi de apele Ciuhurului şi adăposteşte pe versantul ei de nord o grotă destul de adâncă. Sus, pe creasta Ţiglăului, simt cerul aproape şi mă las parfumată de suavele arome de cimbrişor, o plantă ce creşte pe platouri înalte. Ghidul nostru, poeta Marcela Benea, deapănă amintiri şi ne descrie locurile încă înainte de a fi acoperite de apele Prutului ridicate de construcţia barajului de la Costeşti-Stânca în anul 1978. O ascult şi încerc să-mi imaginez ce minunăţii sculptase natura în stâncile rămase sub ape şi... în versurile poetei. O privesc pe furiş cum îşi retrăieşte copilăria şi adolescenţa, cum atinge ierburile mătăsoase, înconjurată de aroma puternică de cimbrişor, cum se lasă purtată de pasărea măiastră a poeziei. Ar fi fost nedrept ca asemenea locuri să nu fi dat Moldovei poeţi şi artişti care să cânte frumuseţea naturii şi a sufletului românesc, iar Marcela Benea mai continuă şi astăzi să se minuneze de peisajele de la Văratic!
Acum ştim ce stă „în spatele” poemelor sale – Văraticul! De acolo, de pe terasele Ţiglăului stâncile capătă forme ciudate, creând la o broască ţestoasă, ce pare de departe a fi ba un dulău blând, ba un crocodil turtit (ce contradictoriu!). Urc iarăşi pe Ţiglău. Vântul bate mai puternic. Eu oricum îl îmbrăţişez, chiar de nu-i cuminte! Este o adevărată plăcere să simţi cum zbori cu vântul şi gândul. Sus, pe stânci, ai ocazia să meditezi fără a mai fi deranjat. Bine că oamenii de aici ştiu să preţuiască Frumosul şi Natura!

De ce spun asta?
Pentru că observ doi băieţei, Victor şi Tudorel, care au grijă de cireadă, dar au venit la noi ca şi ne arate cu mândrie fiecare floare, grotă şi piatră ciudată. Ei nu sunt singurii! I-am auzit pe mulţi săteni spunând că sunt mândri de satul lor şi că vor să trăiască aici! Iar noi plecăm spre seară la Chişinău - oraşul de beton, cel transformat din alb în gri. Ce mult aş vrea să rămân aici!

Râul Ciuhur la Văratic. Foto: Alecu Reniță

 

Sorenela RENIȚĂ

Articol publicat în revista NATURA în numărul 199