Cetatea de la Pererita

Cetatea de la Pererita
Râul Prut la Pererita. Foto: Alecu Reniță

Sătucul Ipoteşti din apropierea Botoşanilor, pitulat între blândele dealuri moldave şi lângă lacul cu nuferi, a intrat în istorie şi în conştiinţa colectivă prin minunea de a-l fi dăruit naţiunii române şi lumii pe marele Eminescu. Pererita, veche vatră cu hrisov domnesc din judeţul Hotin (azi raionul Briceni) aşezată pe malul stâng al Prutului, îşi face loc spre inimile românilor din Basarabia şi de pretutindeni, prin norocul de a fi locul de naştere a celui mai iubit şi popular Poet şi Om din R.Moldova — Grigore Vieru.

Atinse de duhul sfânt, aceste două vetre arhaice, născătoare de Eminescu şi Vieru, despărţite de apa rănită a Prutului, pe linie dreaptă, sunt aproape vecine şi au în adâncurile lor aceleaşi ape neîncepute din care răsar cele mai strălucite genii ale neamului românesc (să ne amintim că tot aici e leagănul şi baştina lui Nicolae Iorga, George Enescu, Ştefan Luchian, Ion Pillat, Grigore Antipa). Departe de aglomeraţiile urbane măcinate de poluare şi vicii, această matcă şi palmă de pământ uitate de Bucureşti şi Chişinău, continuă să  ascundă o parte însemnată din tainele genezei neamului românesc, să menţină nealterat peisajul de la începuturi şi germenii creaţiei divine, să păstreze mirabila sămânţă de supravieţuire a fiinţei naţionale şi de renaştere a României de mâine. Operele lăsate de Eminescu şi Vieru, originari din Ipoteşti şi Pererita, sunt cele mai rezistente cetăţi ale dăinuirii noastre în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi în Europa.

Potcoava Prutului. Foto: Alecu Reniță

 

Am ajuns la Pererita într-o minunată zi de prier, când primăvara se năştea ca o mare taină sub ochii noştri jilăviţi de atâta frumuseţe şi prospeţime. Ciudat, dar din pomii doldura de floare, din mugurii desfăcuţi, din aromele ierburilor crude, de peste tot, îmi răsăreau în faţă ochii de copil şi chipul bland al poetului Grigore Vieru. Satul cu locurile sale scăldate în apele vii ale primăverii părea ieşit dintr-o adevărată antologie de poezie semănătoristă, rurală, eternă. Căutam prin mahalalele inundate de petale “casa văduvă şi tristă, de pe margine de Prut,” până am ajuns la turnul de pază, stafia rusească încremenită peste râul umilinţelor noastre. Mai fusesem, în trecut, de câteva ori până la poarta păzită de grăniceri cu rugămintea sămi permită să văd rezervaţia naturală “Cetatea” sau cum o mai numesc unii localnici-- “Zamca”. De fiecare dată, însă, am auzit acelaş răspuns: “Niet, nielizia!” (Nu, nu se poate!).

Stafia trecutului. Foto: Alecu Reniță

 

Acum poarta era deschisă, turnul de pază gol, iar sârma ghimpată dispărută. Nici nu-mi venea a crede că după 65 de ani de îngheţ, primăvara a ajuns şi pe malurile Prutului, la baştina poetului nostru Grigore Vieru. Copleşit de emoţii, am trecut frontiera interzisă până mai ieri şi am atins neatinsul tărâm de la “Zamca”. În memorie îmi reînviau tulburătoarele mărturisiri ale poetului despre copilăria sa marcată de grănicerul străin şi foametea din 1946-1947, despre pământurile de dincolo de râu care se vedeau prin sârma ghimpată, de dangătul de clopot care umplea văile şi luncile dintre Pererita şi Miorcani, despre ochianul magic prin care micul Grig spera să vadă un spion român, despre dureroasele versuri desprinse din drama unui popor înstrăinat de apa Prutului. 

Biserica veche. Monument religios. Anul ctitoriei 1771. Foto: Alecu Reniță

 

Am început să urc scările turnului de pază cu sensaţia că poetul e deja pe platforma de sus, aşteptându-mă ca să-mi arate de acolo frumuseţile fără de pereche aşternute între meandrele râului pe o distanţă pierdută între orizonturi albastre şi pomii în floare. Ajung până în vârful turnului. Din cuşca părăsită a grănicerului sovietic se deschide o panoramă superbă ce cuprinde potcoava legendară săpată în luturi şi piatră de apele Prutului, platoul rotund în care zac pietrele cetăţii  geto-dacice, satul Pererita şi câmpurile de smarald de dincolo de “graniţă”. Îmi amintesc cu drag şi nostalgie de Omul Grigore Vieru, care a zidit cu mâinile sale firave şi cu o inimă mai mare decât toată Patria română, o cetate eternă pentru naţiunea noastră, o cetate a cuvântului matern a căror temelii au pornit de aici, de la Pererita. 

Primăvara pe platoul de la “Zamca”. Foto: Alecu Reniță

E atâta libertate peste întinderile care nu mai încap nici în privire, nici în cuvinte. Păsările cerului zboară liber de pe un mal pe celălalt fără să le pese de grăniceri, de vize, de cetăţenie. Un vântuleţ cu parfumuri de prier mă îndeamnă să trec peste nedreptăţile istorice şi să mă bucur de miracolul primăverii. Turnul de pază se leagănă uşurel de parcă ar vrea şi el să-şi ia zborul, să plece acasă, pe Piaţa Roşie, în faţa Kremlinului. Încep să cobor, luând cu mine poate cea mai frumoasă imagine a Prutului de Mijloc. Iată că mi-a fost dat să văd şi potcoava de la Pererita fără să aud Niet, nielizea. Ştiam că aşa va fi, după cum ştiu până la ultima fibră din mine, că într-o bună zi Prutul va ajunge ceea ce a fost – un
râu intern şi nu unul de frontieră.

 

Alecu RENIȚĂ

Articol publicat în numărul 219