O zi de vară în veşnicie

În dimineaţa zilei din ajun părintele s-a trezit înaintea zorilor. Şi-a frecat ochii cu pumnii şi a privit la geam. “E întuneric încă…Mai stau un pic întins în pat”… s-a gândit sfinţiia sa. Îndată cum zorii s-au împrăştiat peste tot, părintele a şi intrat  în brazdă. În ziua aceia cerul a fost variabil, sulfa uşurel şi vâmtul – aşa că de te-ar tine mâinile şi picioarele. Părintele a mâncat tocmai seara, când amurgul parcă i-a zis: “Lasă, omule, treaba, du-te, mănâncă şi te odihneşte”! Sfinţia sa a ţinut cont de îndemnul înserării…S-a culcat şi a dormit neîntors. Când s-a trezit, soarele mai – mai să îndrăznească a se iţi de după creasta pădurei. Părintele a sărit grăbit din pat, s-a închinat la icoane, şi-a clătit un pic ochii şi: …Aşa; ce fac mai întâi? Prăşesc sau dau cu coasa? A ales sapa… Unde mai pui că buruianul mai rabdă… nu mai creşte el chiar văzând cu ochii, iar pentru harbuji orice oră întârziată contează…

A ieşit grăbit din casă…Papucii i-a încălţat din mers, iar sapa era la colţul casei – acolo unde a lăsat-o aseară. Harbuzăria părintelui nu e mare. Are doar vreo şaizeci de curpeni, dar se prăşeşte greu fiindcă arătura a fost făcută în primăvară. Plantaţia e chiar în spatele casei de la marfinea satului, căreia vecinii îi zic “vilă”: Orizontul cu tot cu pădure se înroşise de-ţi părea că-i gata – gata să ia foc. Sfinţiia sa şi-a potrivit pe frunte şi pe piept o cruce şi i-a declarant război buruianului. Ofensiva a durat vreo douăzeci de minute după care trupa şi-a luat o pauză. Şi-a pus mâinile una peste alta în coada sapei, iar peste mâini şi-a sprijinit bărbia. Privea în vale unde avea ca în palmă vreo douăzeci de kilometri din lungul Prutului. Aici în vale, Prutul se apropie foarte mult de satul părintelui Octavian  - mai puţin de un kilometru. Primele raze ale soarelui ajunseseră deja în sălciile dese de pe malul râului  dintre care prinse a ieşi un abur vag ca de pe o ceaşcă de cafea fierbinte. Câteva lanuri de floarera soarelui îşi întoarse faţa de un galben auriu, spre răsărit şi radiau de bucurie, văzând şi azi astrul luminous al cerului. Acolo în desişul sălciilor, doi cuci, după ce şi-au strigat de câteva ori numele, s-au luat, nu ştiu nici ei din ce cauză, la ceartă, cârâind răguşit ca nişte coţofene. Nu zăbavă s-au împăcat şi au prins iar a se lăuda cu numele lor… Mai bine de jumătate din vila părintelui e înconjurată cu pomi…E o mica pădure unde un cor de păsări îşi dau permanent întâlnire şi chiar dacă nu au dirijor, cântă de-ţi vine să arunci sapa tocmai în fundul râpii, să te trânteşti la pământ şi să le asculţi cu gura căscată! Căci şi mort de ai fi, te-ai ridica să le mai asculţi încă o data înainte de a te coborâ în locuinţa străbunilor… E frumos… Aproape ca în cărţile propagandistice ale unor sectari. Însă alte făpturi minuscule, dar tot înaripate, te trezesc  la realitate. Ţânţarii şi nişte gâze negre şi un pic mai mari decât vârful de ac te pişcă şi te deranjează mai ceva ca muşcatul unui câine. Când te mişti, când dai cu sapa, nu prea pot să te supere. Aşa că, la ce-ai venit?- La prăşit, ori să stai în coada săpii?

Forţat de împrejurimi, părintele Octavian a reluat ofensiva… “Ce simte firul ierbii când sapa e vecină?” Aproape aşa a zis Vasile Alecsandri. Dar nu mai e mult: peste o oră, o oră şi jumate părintele va schimba sapa pe coasă şi atunci firul ierbii va avea în vecinătate anume acel instrument necruţător de care vorbeşte Bardul de la Mirceşti. De, data asta asaltul a durat mai bine de două sferturi de oră. Şi iar palmele în coada săpii, şi iar bărbia sprijinită pe dosul palmelor.

Tot satul, pare-se, s-a trezit. Cocoşii cântă haoit şi pe voci diferite. La cineva se aud nişte raţe măcăind -  pe semne că stăpânul o cam lungeşte cu somnul. La altcineva latră un câine a lehamete, aşa, ca să-şi dezmorţească botul, fiindcă toată noaptea n-a avut motiv măcar să mârâie. Într-o gospodărie, o vacă rage că se vrea mulsă şi dusă la cireadă, că i-I ruşine s-o aştepte colegele. Undeva, mai spre Prut, un cal nechează, fiindcă ieri, pe la ora asta era deja la pripon. “Sau stăpânul azi vrea să mă pună la căruţă?”. Se aud şi nişte boboci adolescenţi găgăind supăraţi pe mâţa vecinilor, care n-are pe unde trece, cât e ograda de mare, decât numai pe sub nasul lor, căci o orătanie cu gâtul mai lung, pare să fie gânsac, aşa, de-a culcatelea a întins pliscul s-o apuce de coadă, dar felina, atentă fiind, i-a zădărmicit intenţiile vecinului neexperimentat…  

Din harbuzăria părintelui Octavian se vede bine şi locul unde până mai dăunăzi sfinţiia sa şi-a ţinut oile. Acum, acolo e stâna satului. Ciobanii au terminat mulsul şi aşteaptă ca văcarul să pornească cireada la baltă ca să dea şi ei drumul la oi – aşa e rânduiala – ca să nu se calce vitele în picioare… De unde stă părintele cu bărbia pironită în coada săpii se vede ca în palmă şi locul unde se adună cireada… Aici, ceva se întâmplă. Se adună multă lume şi cu toţii vorbesc agitaţi. Părintele îi cunoaşte pe fiacre şi le aude desluşit vorba răstită. “Aha, în ajun văcarul s-a îmbătat, a adormit pe undeva şi vacile au intrat în sat înainte de vreme şi s-au împrăştiat care şi încotro”, a concluzionat părintele din cele auzite. Lumea se aduna şi se aduna, iar văcarul nu apărea şi basta... Printre protestatari părintele i-a depistat şi vocea lui vărs-o Pintilie. Acesta numai ce-şi făcu aparenţa... Îl cunoaşte tot satul de pe mers – aligneşte de piciorul drept... Din cauza unui camarad vânător, care în loc să tragă în iepure a împuşcat în piciorul lui. Odată cu venirea sa, spiritele mai tare s-au încins, căci aşa le mai căina pe bietele vaci, că-ţi venea să le plângi de milă. A fost mai toată viaţa cioban şi ştie cum să le jelească pe vite... Nu zăbavă a apărut şi văcarul – infractor. Un bărbat de statură mijlocie şi trecut de cincizeci. Divorţat. Vărul Pintilie, parcă născut în zodia proştilor, fără nici cel mai formal interogatoriul – poc! cu bastonnul în care se sprijină când merge.

- Ce păleşti, băi idiotule, bag eu (...) în gura ta, a râcnit văcarul-criminal de s-a auzit cred că în jumate de sat.

Se adunase lume ca la iarmaroc. Mulţi dintre cei prezenţi au aprobat actul de justiţie al vărului sfinţiei sale.

- Aşa, aşa-ţi trebuie!.. Să ştii tu ce înseamnă să te îmbeţi şi să laşi vacile de capul lor!
- Băi băiete, tu ie şi te însoară, şi nu-ţi băga c. în gura mea. A sărit vărul Pintilie cu un sfat părintesc. Auzi tu? – replică! După vreo zece minute de război civil, revolta s-a potolit... Tot timpul cât a durat rebeliunea, părintele a stat cu bărbia în coada sapei şi se amuza.
 

“Chiar că suntem nişte oameni de nimic…În ţara asta, aproape toţi funcţionarii, de la mic la mare, îşi bat joc de popor, dar poporul nu se revoltă ca atunci când se îmbată văcarul... Şi vărul Pintilie, ce iscusit, l-a pus pe omoplaţi pe cinovnicul beţiv”, a oftat părintele. A pornit sapa la cheie şi a început să râdă înăbuşit de replica prostească a lui vărs-o. Vacile au fost pornite la păscut. Văcarul supărat pe cornute, dar se pare mai vârtos mâniat pe stăpânii lor, a începu a înjura de toţi dumnezeii şi de toţi sfinţii. Păi cum alt fel? – când afurisitele de vaci dau busna în porumbul de alături şi la dus şi la întors. Nu zăbavă au pornit şi oile. Ciobanii păreau şi ei supăraţi din cauza reţinerii, căci, cum au ajuns în preajma lanului de păpuşoi, au început:
 

- Ţa deavol, tu-ţi altarul mă-tii de drac, n-ai iarbă destul, te vâră naiba şi în păpuşoi!
 

Am uitat să vă spun – în cârdul de oi sunt şi vreo câteva capre, care, ca de obiccei, dau tonul la pozne...

Părintele Octavian prăşea şi continua să râdă înfundat, s-a amuzat peste măsură de replica celebră. Se uita prin prejur: “Doamne, să nu mă audă cineva că o să se mire: de ce oare popa râde ca prostul de unul singur?”

Când îi mai rămăseseră de lucru ca la un sfert de oră, părintele s-a oprit. Şi-a potrivit coada sapei subsuoara mâinii stângi şi a prins a-şi da palme repetate peste faţă, frunte, urechi, căci gâzele cele negre şi mărunte, ajutate de o puzdenie de ţânţari, te obligau să te opreşti din orice activitate şi să te aperi... Din cealaltă mahalauă se auzea baba Ileana, mâniată foc pe o găină care nu-i făcea pe plac

- Cuşi, sătana dracului, nu nimereşti poarta cât e de mare?!
 

„Da, vărul Pintilie e supărat că ieri vaca i-a venit acasă mai devreme ca de obicei şi a dat lapte mai puţin ca de obicei. Văcarul e supărat pe consăteni şi pe vacile lor. Ciobanii îs supăraţi şi ei pe capre... Da, uite baba Ileana de ce e deranjată atât de tare pe o negheoabă de găină care cred că nu s-a trezit bine din somn şi din cauza asta nu nimereşte poarta”, se nedumerea părintele...

La prăşit, când stai în coada sapei foarte uşor te fură gândurile – mai greu e să scapi de ele. Aşa ar fi păţit-o şi părintele Octavian, dacă, alături, pe stâlpul de electricitate nu s-ar fi aşezat un cuc care a început să cânte de răsuna toată Valea Prutului... Părintele a prins a număra, iar dintr-o salcie sălbatică câteva vrăbii au început a ciripi foarte agitate...

- Măi, ce frumos mai cântă Pană Sură, a zis prăşitorul cu glas mare...
 

- „Ei-i-i, cântă el frumos, dar câţi draci are întrânsul numai noi vrabiile ştim...Mai ales Iarna, ne mănâncă de ne zbor penele”, m-a atenţionat un vrăbioi ajuns la vârsta înţelepciunii.
 

- Da, ai dreptate, stimabile... Nu tot ce-i frumos sau cântă frumos e şu cu sufletul mare, cu suflet frumos, a căzut de acord părintele Octavian cu vrăbioiul filosof, dar lasă, gândi în sinea sa prăşitorul, că nici voi nu sunteţi mai breze. Mi-aţi ciugulit jumătate de hectar de răsărită... Ăsta măcar cântă frumos, iar pe voi nici asta nu vă duce mintea.
 

După ce sfinţiia sa şi-a mai aplicat un masaj bun peste faţă, frunte şi urchi, s-a ridicat la ultimul asalt. În zece minute harbuzăria a fost isprăvită. „Hai, omule, că-i trecut de şapte şi soarele deja prinde a frige”, şi-a zis preacucernicul.
 

În harmanul de lângă casă părintele are livadă de piersici, care prinde a se usca... Nici n-a prea îngrijit-o, fiindcă piersica nu mai e rentabilă, cum de alt fel, nimic nu mai e rentabil în ţara asta. Printre rândurile de peirsici părintele a sădit nuci are sunt deja de statura piersicilor. Pe această livadă mixtă părintele a scăpat-o în buruian... Ieri a dat cu coasa vreo două ore, şi azi, într-un ceas , o isprăveşte.
 

Şi-a trecut sapa în rezervă şi s-a pornit să-şi ia coasa din pomul din faţa casei ca să înceapă o nouă ofensivă pe un alt front.. ”Dar, stai un pic, şi-a amintit sfinţiia sa, să-mi iau vreun băţ ceva, că trec pe lângă vecinul, şi daca n-ai nimic în mână, te doboară la pământ haita lui de câini... Doamne, tot cugeta părintele, astă primăvară am numărat la vecin şapte căţele cu nişte ţâţe ca la capre... În sat la noi, dar cred că în toate satele din ţara asta, numărul câinilor îl ajunge pe cel al oamenilor... Sau pe-alocuri, îl şi întrece. Iarna, când e zăpadă, n-ai chip să calci de atâta mizerie de câine. O zăludă de actriţă, nu ştiu de ce s-o fi îndrăgostit ea aşa tare de câini a lansat ideia de idolatrizare a javrelor că în prezent toată lumea e obligată să poarte onoare deosebită patrupezilor. Astă toamnă câinii vecinului m-au curăţit de păsări... Odată le-am auzit pe două găini, care zburând pe un gard, au scăpat de colţii carnivorului: „Da ce, mă rog, noi n-avem dreptul la viaţă? Vrem şi noi un pic de onoare. Să ne mănânce stăpânul, dar nu jigodiile astea”, se căinau bietele înaripate... „of, dar şi găinile astea-s pline de “inteligenţă”. Ale mele sar gardul şi scurmă la vecin, ale vecinului vin la mine şi îşi iau revanşa,“ se mai gândea părintele Octavian.
 

Cu vărguţa în mână, părintele a trecut uşurel de haită. Unde mai pui că o bună parte din patrupezi deja îl cunosc pe părintele Octavian şi-l latră aşa, de normă...
 

Prin buruian, puzderia de ţânţari şi gâze e dublă sau înzecită. Când dai cu coasa nu prea te asaltează. Cum te opreşti din mişcări ţi se vâră în ochi, în nări, în urechi, în gură...Aşa că dă-i cu coasa până cazi în bot... Când părintele se făcuse pic de sudoare tocmai ajunse lângă gard. Aici, la limpeziş, te poţi apăra un pic mai uşor de invazie. Dar cu condiţia să te pălmuieşti într-una...
 

- Noroc! colega...Cu coasa în mâini te-am lăsat, cu coasa în mâini te-am găsit...
 

Era Grigore. Un bărbat înalt, bălan şi cu puţină burtă. Colegul de clasă şi de bancă a sfinţiei sale. Chiar din clasa  întâia. Ieri, Grigore, pe la şapte şi-un sfert, se ducea la oraş unde lucrează paznic la o întreprindere. Azi, pe la nouă fără un sfert, se întorcea de la muncă...
 

- Noroc, noroc, dar e cam deocheat norocul meu. Ieri dădeam cu coasa, azi dau cu coasa. Dacă erai străin şi nu mă cunoşteai aveai să zici: „Băi, omul ista chiar îi harnic”.
 

- Da ce, leatule, n-ai o motocoasă?
 

- Am, dar asta-i ecologică şi nici zgomot mare nu face...
 

A râs părintele, a râs şi Grigore. S-au mai întrebat de una, de alta după care Grigore a plecat. L-a sunat cineva. Probabil că nevastă-sa. Părintele a mai dat câteva brazde şi s-a oprit, dar nu pe mult timp fiindcă alianţa dintre ţânţari şi gâze era de neînvins. Pe la nouă jumătate tot buruianul era pus la pământ, dar şi sfinţia sa epuizat. A ieşit din livadă transpirat si prăfuit. Soarele deja te frigea în creştet. A făcut un duş, a băut un ceai şi pe la unsprezece s-a dus la vilă să se întindă un pic. „Pe la patru, cinci, când se va mai potoli arşiţa îmi prăşesc roşiile, pe la şapte-opt îmi ud harbujii şi pentru azi ajunge”, a făcut părintele un plan de perspectivă şi s-a culcat... În trei-patru minute, l-a luat apa...
 

S-a trezit scărpinându-se. Îl mâncau picioarele din tălpi până la genunchi, mâinile de la degete până la coate. Îl mânca fruntea, ochii, urechile, gâtul. Se scărpina până la sânge... S-a trezit, dar nu se îndura să se ridice din pat. I se părea că e mai obosit ca înainte de a se culca. Vroia să deschidă ochii, dar pleoapele nu-l ascultau. S-a întins, s-a răsucit de câteva ori în pat.. .Cu greu a deschis ochii şi s-a uitat la geam. „Vai de mine, credcă-i ora cinci”. Cu greu s-a întins şi a luat telefonul. Da, era fără un sfert ora bănuită. S-a forţat şi a sărit din pat. Afară adia un vânt fierbinte ca din cuptor. “Am să prăşesc mai întâi roşiile şi după aia ud harbujii...Doamne, apropae de o lună de zile nu plouă şi nici rouă dimineaţa nu cade...Se usucă totul în jur...Iată, floarea soarelui e ofilită total, dar vrăbiile îi poartă de grijă. Dacă zilele astea dă Dumnezeu o ploaie, scăp de secetă, de vrăbii n-am nici o scăpare. Aşadar, voi şti: floarea soarelui s-o sameni cât mai departe de sat, unde nu-s aşa multe vrăbii”, cugeta părintele privind cu indignare la cele vreo cincizeci de ari de răsărită semănate la vilă. „Dar să facem ce depinde de noi - să prăşesc, de restul să aibă grijă Domnul”, a mai adăugat sfinţia sa, punând mâna pe sapă.
 

Ţânţarii şi tot soiul de gâze care se odihneau printre plante au fost deranjate. Şi o dată ce n-au fost lăsate în pace s-au pus pe treabă. Dai două-trei minute cu sapa, un minut-două te tămăduieşti, prin scărpinat, de veninul muşcăturilor şi înţepăturile acestor creaturi, care, ca şi dimineaţa, ţi se vâră în ochi, nas, gură, gât, urechi – de ţi se pune pe inimă nu alta... Într-o oră, o oră şi-un sfert patlagelele râdeau de bucurie că au scăpat de buruian, iar părintele era mulţumit că şi-a mai achitat un angajament – prăşitul roşiilor. S-a aşezat pe un scaun la umbră şi s-a ciorsăit câteva minute bune peste tot pe unde l-au înveninat – ştiţi cine?
 

După sfertul academic a tras furtunul de la fântână  pănâ la marginea harbuzăriei şi a început să ude plantele însetate. A trecut cu jetul de apă de două ori pe la fiecare curpăn – căci mare este lipsa de umiditate. A durat mai bine de două ore irigatul, căci când soarele s-a atins de orizont, părintele strângea rotocoale furtunul. Lucra cu mişcări grăbite, aproape la fuga, fiindcă odată cu venirea amurgului, micile creaturi, flămânde fiind, au dat năvală în roiuri-roiuri ca să profite de pradă... Usturat la inimă a intrat în casă. S-a trântit pe un scaun şi a început tratamentul... S-a scărpinat, dând pe alocuri de sânge. După ce i-a mai trecut un pic mâncărimea, a făcut duş, dar mai mult se scărpina decât se săpunea şi se spăla... Era unsprezece noaptea, când s-a culcat... Până după miezul nopţii s-a scărpinat şi s-a scărpinat... Pe la orele două a adormit...

L-a trezit trelefonul. Soarele de mult îşi luase zborul de pe linia orizontului. “Oare cine-i, Doamne?” s-a întrebat nedumerit sfinţiia sa. Era vărs-o Toma.
 

- Eşti acasă? Vin de la prăşit… Vreau să te văd ce mai faci şi chiar aş servi un pahar-două de medicamente…
 

Vărul sfinţiei sale astfel i-a calificat vinul-medicament – fiindcă părintele are o vie bună şi face un produs, licoare-nu alta…

-Da ce-i cu tine?! Ce s-a întâmplat?! S-a uimit Toma văzându-l pe vărs-o cu ochii şi faţa umflată, mâinile, gâtul, urechile – numai borboane.
 

Preotul îl aştepta pe Toma în curte. La umba unui vişin, fiindcă, deşi încă nu era ora nouă, afară e cald şi înăduşeală. Părintele stătea aşezat pe un scaun, cu mâinile puse subsuori şi lăsat pe spetează.
 

- Ia loc, i-a propus gazda, arătându-I cu privirile un scaun din cele vreo zece aşezate în jurul mesei. Apoi, dragă vere, am să-ţi spun o teorie de-a mea proprie, şi în felul ista îţi răspund  la întrebarea: ce-i cu mine.
 

- Stai, înainte de a-mi spune ce ţi s-a întâmplat, toarnă-mi o sută de grame de vin… Căci chiar mi-i sete…

Toma nu e beţiv… Rar de tot când exagerează cu alcoolul, dar când i-i sete, atunci să-i torni…
 

- Vasăzică aşa, a început părintele, după ce a umplut paharul. Eu la aşa oră nu pot bea, iar la paisprezece am un botez şi la şaisprezece o pomenire, a făcut părintele o precizare. Vasăzică aşa: Dumnezeu a făcut lumea frumoasă şi armonioasă…Dar diavolul, invidious şi răutăcios,  şi-a zis: “Ce, numai El poate să creieze?” s-a întrebat Lucifer, arătând cu privirele pline de ură spre Creatorul cel Bun. Şi s-a apucat să-şi plămădească propriile făpturi… A făcut ţânţari unul mai otrăvitor decât altul, a făcut felurite gaze care conţin mai mult venin decât propria lor greutate…Cred că e mai bine să fii aruncat într-un cazan din iad cu smoală în fierbere, decât să te lege, pe noapte, cu pielea goală, în baltă. În primul caz sunt suficiente câteva secunde ca să te curăţi de păcare…În cel de-al doilea caz, purificarea va dura câteva ore de suferinţă înfiorătoare… Unde mai pui că aceşti diavoli minusculi şi înaripaţi se plodesc în tot soiul de mizerie. Adică unde e gunoi mult, ca în Republica Moldova – o gunoişte cu o suprafaţă de 33,7 mii kilometri pătraţi.
 

- Ai dreptate, a confirmat Toma, scuturând câteva picături de vin rămase în pahar, în palma mâinii stângi, în care vărul sfinţiei sale are nişte crăpături şi acest vin poate să-l ajute să scape de ele, crede oaspetele. Aşa-i la baltă, aşa-i şi la deal. Aş mai fi prăşit vreo jumate de oră, dar nu-i chip… Te ustură la inimă muşcăturile lor. Şi-s multe şi mărunte-ca mătreaţa. Dar poate a da Dumnezeu ceva ploaie şi s-a mai răcori un pic vremea şi ar mai dispărea gânganiile astea, a făcut vărul sfinţiei sale o prognoză optimist. Dar, deocamdată nu ne plouă… E secetă mare… Se usucă porumbul, floarea se usucă. În  schimb, buruianul de tot soiul, creşte nestingherit chiar şi dacă am prăşit de două ori… Hai mai toarnă un pahar şi am plecat, a mai adăugat Toma.
 

- Aşa-i, vericule, aşa-i: “spini şi pălămidă va rodi ogorul tău”, cum spune Sfânta Scriptură, a ţinut părintele Octavian să-l consoleze pe vărs-o.
 

Preacucernicul turna, ridicând cobul în sus, aşa ca să sară purici din pahar. Toma a băut, s-a oţărât un pic, şi-a sters gura cu palma dreaptă, iar în stânga şi-a turnat tradiţionalele picături rămase în pahar. De pe şosea, traseul e la vreo optzeci de metri de  casa părintelui, cobora spre sat un microbus-marfă. Maşina se mişca foarte încet… Şi n-a făcut bine curba, că de la un microfon se răspândea până hăt departe. “Hai la merî, bănani, cărtoafi, curechi, şiapâ”. Îndemnul se repeta într-una… Vărul părintelui, fără să-şi anunţe intenţiile, a pornit spre poartă… Şoferul a observant şi a contenit viteza la minimum şi a dat geamul în jos…”Iaca un cumpărător”, s-o fi gândit  vânzătorul ambulant. Dar...

 - Băi moldoveni, începu Toma frontal, da “curu boului” n-ai?
  - N-am, ghiaghi, n-am…
  - Da mintea boului n-o ai?
  - Ei, ghiaghi netali mă…
 - Vezi, te-ai priceput. Înseamnă că nu eşti prost. Şi câtă minte îţi mai trebuie, ca să-ţi dai seama că la microfon se zice mere, cartofi, banane, ceapă, dar nu aşa cum îţi tuna ţie prin cap… Şi în loc de “ghiaghi” nu ştii alt cuvânt?
 

Vânzătorul ambulant s-a indignat, chiar s-a mâniat, dar observând că în ogradă mai este cineva, s-o fi gândit în sinea lui că agresivitatea poate să-l coste scump… Toma a revenit la locul lui. Părintele s-a ridicat şi i-a strâns mâna.
 

- Bravo, vericule…boureanului nostru, până nu-i dai între coarne nu se obligă să vorbească îngrijit limba bunilor şi străbunilor lui. Şi încă ceva: moldovănaşul nostru, butie de deşteptăciune, cum iese din propria casă, nu-mi dau seama, unde-şi vâră propria limbă, că brusc trece la rusă… trebuie, domnule, să te naşti prost ca să poată cineva să te prostească aşa de uşor… De câte decenii are nevoie turmentatul nostru de moldovean ca să-şi dea seama unde trăieşte: în Basarabia sau în Rusia?.. M-a obosit, vericule, debilismul moldovenilor noștri… Popoarele lumii caută soluţii la problemele majore ale Planetei, noi încă nu deosebim stânga de dreapta…

 - Păi, chiar mă enervează şi pe mine tâmpiţii dracului… nu ştiu cine le-a vârât în cap proasta ideie că trebuie să ne exprimăm cât mai pocit şi chipurile să n-o facem pe deştepţii vorbind limba română literară. Ne-am vestit de proşti pe tot întinsul fostului Imperiu ale ruşilor. Ştii povestea cum un moldovean de-al nostru vindea măcieşi undeva prin Rusia, strigând în gura mare: „Pocupaite, pocupaite jop buhaia!!! Sau alt deştept, într-o piaţă din Moscova, îşi îndemna cumpărătorii: “Pocupaiete maldavschie bardachi”, că un rusoi îi replica: “Hvatit naş ruschii bardac nahren nujăn vaş maldavschii bardac”. De unde să ştie ciuccea nostru că la bărdace, literar se spune prune sau perje, a făcut vărul sfinţiei sale bilanţul...
 

Părintele a râs cu poftă. Au râs amândoi verii, aşa cum e normal să râzi de prostia omenească... Părintele a mai umplut un pahar în loc de onorar. Toma a băut, şi-a turnat iar în palmă câteva picături, şi-au strâns mâna şi a plecat fiecare în treaba lui...
 

- Da Eleonora unde-i?.. Am înţeles că la începutul iernii se mai înmulţeşte neamul nostru, al ardelenilor, cu un bărbat...

- E la Ismail cu nişte acte. Azi trebuie să apară...Şi ai înţeles corect, a zâmbit fericit părintele Octavian Ardeleanu...

- Să ştii că toată lumea te invidiază: aşa femeie frumoasă, inteligentă şi deşteaptă cică n-o fi avut satul ista niciodată...Un fel de avis rara, a mai constatat Toma, clătinând din palma dreaptă a „la revedere”...

N-a dovedit Toma să facă nici doi paşi de la poartă, că de pe traseu intra, cu viteză cam exagerată, o maşină a poliţiei.

- Da ce s-o mai întâmplat de-s aşa grăbiţi?!

- Da nu ştii? Azi dimineaţă Valerie Leşu, vecinul tău, i-a snopit în bătaie pe ciobani, că ăştia toată nopatea au băut, iar caprele şi oile i-au făcut prăpăd în toată grădina.

- La fel am păţit-o şi eu an vară cu mocanii iştea. Eu am fost departe de ideia cu bătaia. Am chemat poliţia şi de la primărie am invitat pe cineva. Dar ştii ce mi-au spus? “Stâna nu are un stăpân concret şi nu avem pe cine pedepsi.” “Bine, le-am zis eu, hai să luăm vreo două, trei vite şi cine o să ne dea peste mâini, să ştiţi că ăla e stăpânul.” Sigur că au fost împotrivă…Aşa-i când legea nu le face oamenilor dreptate, oamenii şi-o fac singuri. Ca într-o lume sălbatică…

- Aşa-i, aşa-i, a zis Toma şi a dat să plece…Dar brusc parcă şi-a amintit ceva. Era să uit: Am trecut acuma dimineaţă şi pe la via ta…Ai un rând de timpurie…Du-te şi o strânge, că cineva, vreo zece tufe ţi le-a cules…Deja e coaptă…E paisprezece iulie…E timpul ei…Şi nu-i mâncată de copii…E furată de maturi… Căci copii nici nu prea mai sunt prin sat.

- Că bine zici… Uitasem… Aşa-s moldovenii nostril gospodari… Ne iau un strugure, doi, dar când fură, fură şi pentru cumătru-so, pentru cumnatu-so, şi, Dumnezeu ştie, încă pentru cine…Până luni poate-mi mai rămâne şi mie ceva… Aşa-i, de când ne-a venit ciuma asta comunistă de la răsărit, pentru basarabeni, hoţia a devenit un fel de sport naţional…

                                                                                                                                    Preot Anatol Cristea
 

Susține Natura.md: Devino Patron!