Orașul ochi și…urechi

Orașul ochi și…urechi
Sibiul s-a învrednicit de prestigiosul titlu „capitală culturală a Europei”. Foto: Sorenela Reniță

Unele zile sunt demne de „Alice în Țara Minunilor”.  Când povestea se-ncheie, însă, nu știu voi ce faceți, dar eu mă bucur seara de o plimbare lungă pe jos, ca să-mi mai „aerisesc” gândurile. Astăzi e una din acele zile. Prin urmare, înainte de a ieși, fiindcă s-a încălzit destul de mult afară, mă afund în debara, în căutarea unor sandale cu talpă joasă. Pe furiș, examinez și „colecția” de pantofi pe toc. Deși îmi plac, în ultimii ani îi port tot mai rar și mai rar. Îmi dau seama că iar s-a așezat praful pe ei, așa că-i scot repede la o întâlnire cu peria de curățare și alți amici de-ai ei. Nu prea mă atașez de obiecte vestimentare sau de încălțăminte decât dacă au o vreo întâmplare în spate. Din una în alta, mă trezesc, până la urmă, încălțând o... veche amintire – o pereche de pantofi înalți de un albastru pătrunzător, care îmi poartă pașii înapoi în spațiu și timp.

…mai exact, pe strada pietonală Nicolae Bălcescu, unde are loc, în 2012, într-o vacanță, cu câteva luni înaintea absolvirii de liceu, ceva ce așteptam demult – primul meu rendez-vous veritabil cu Sibiul. Fără tocuri. Pe acelea avea să le găsesc, accidental, în una dintre vitrinele magazinelor de aici, dar n-avea să le cumpăr de la bun început, ci să revin la câteva ore mai târziu. De aceea, mi s-a întipărit în memorie drept unica dată în care m-am întors după un lucru. Istoria cu încălțările a continuat, într-un fel, și-n Marea Britanie. La bal, mi-a sărit încheietoarea principală de la rochie, așa că am tras o fugă până la cămin, pentru a o coase repede. Și, fiindcă bătea miezul nopții când am terminat procedura, ca o Cenușăreasă, doar că-n direcție inversă, alergam cu pantofii într-o mână și cu trena de satin în cealaltă, înapoi, la festivitate. Nici nu mai zic că și picura afară.

Piaţa primăriei din Sibiu. Foto: Sorenela Reniță

 

Să nu ne abatem, totuși, de la subiectul central, căci simt ațintite asupra noastră privirile intense și profund întrebătoare ale căsuțelor-detectiv… Pe străzile „jucăușe” ale Sibiului, n-o să rămâi niciodată singur. Chiar dacă ai fi doar tu și nimeni altcineva în jur, tot se vor găsi niște ochi (lucarne lenticulare) care să te (supra)vegheze. Numai câți sunt în Piața Mare! E și firesc, de fapt, atunci când ai atâtea minunate clădiri-prietene de „păzit”, printre care și cele ale Palatului Brukenthal (considerat cel mai vechi muzeu din România și un deosebit monument arhitectural în stil baroc), primăriei, bisericii romano-catolice „Sfânta Treime”, Casei Albastre, Casei Haller, Casei Hecht ș.a. Dar câți sunt în Piața Mică! E și firesc, de fapt, atunci când ai de „străjuit” legendarul și frumosul Pod al Minciunilor („podul culcat”, primul de fontă din Țară). El e „auzul” orașului și ar fi recomandabil să nu-i încerci răbdarea, că nu tolerează brașoavele. Conform uneia dintre legendele ce-l înconjoară, dacă-l provoci, totuși, cu un neadevăr, se va zgudui din toate încheieturile, apoi, se va „prăbuși”, aducând personajul „vinovat” cu picioarele pe pământ, la propriu. Mai mult în glumă decât în serios, la norocul meu, cred mi s-ar rupe tocurile acolo chiar și tăcând. Așadar, această cândva (2007) capitală europeană a culturii e și ochi, dar și…urechi. Poartă, apropo, cercei cu flori.

Sibiu. Centrul istoric. În depărtare se văd Munţii Făgăraş. Foto: Sorenela Reniță

 

M-am luat un pic cu vorba, fiindcă îmi place să discut cu voi, dar să nu credeți c-am uitat de Turnul Sfatului (face legătura dintre Piața Mare și cea Mică printr-un gang), acest martor al …secolelor. Atenție la scara în spirală de pe traseu, să nu vă ia o ușoară amețeală până sus! Dacă ați trecut, totuși, de acest hop, și fascinantul mecanism al ceasului nu v-a prins în acele sale prea mult timp, panorama ce se deschide la destinație s-ar putea să vă modifice ritmul cardiac. Într-un sens bun, să sperăm. Înainte de a te apropia de geamuri și datorită contrastului de lumini interior-exterior, ai impresia că cele patru ferestre (deși cam încețoșate) înrămează, într-un fel, orașul.

Turnul Sfatului din Sibiu. Foto: Sorenela Reniță

 

Turnul bisericii evanghelice (peste 70 de metri) sare în primplan. Încet-încet, începi să vezi dincolo de el, privind Sibiul ochi în ochi și descoperindu-i adevăratul colorit. Cel mai adesea (conform și principiilor opticii), distanțândune, reușim să percepem tabloul mai bine și, posibil, dintr-o altă perspectivă. În situația noastră, locul în care suntem, de asemenea, ne ajută. Piesele de puzzle adunate pe parcursul promenadei se unesc. Ni se confirmă cât de fain e structurat orașul. De aici, observăm cum caldarâmul parcă ar curge ca niște „pâraie”, „râuri” sau, din când în când, formează chiar și „lacuri”. Cum căsuțele zâmbesc, din toate nuanțele, arcadele, porțile și obloanele lor, căci au reușit să treacă nedespărțite prin greutățile și bucuriile vremurilor, rămânând, în continuare, împreună. S-au fortificat. Cum, din punctul în care facem fotografiile (fereastra sudică și cea estică), țiglele ceramice ale acoperișurilor parcă ne-ar întinde o invitație tentantă către noi altitudini. Ele „țes” un covor cărămiziu înspre mândrii munți Făgăraș. Mă-ntreb cum, oare, să țes și eu un articol care să se ridice, măcar un pic, la înălțimea celor admirate și trăite? Îmi întâlnesc ochii în reflexia din geam. Imaginea Sibiului se „pierde” pe fundal(ul anilor), dar se oglindește, mai departe, în ei. Poate că acolo e răspunsul…

Bijuterii arhitecturale. Foto: Sorenele Reniță

 

P.S. Niciun adevăr (sau picior) n-a avut de suferit în urma acestui articol.

 

Sorenela RENIȚĂ
Articol publicat în numărul 340