Orașul cu glas de mare

Orașul cu glas de mare
Foto: Sorenela Reniță

Duminică. La bloc. Pe ici-colea se mai aude câte un lătrat prietenos de câine, un mieunat leneș de pisică sau un ciripit vioi de păsări (inclusiv „țipătul” pescărușilor bucureșteni). În rest, liniște absolută. Tradiționala bormașină se odihnește. Liniște absolută și soare. Razele sale calde mă ispitesc să ies din „bârlog” și să explorez macrocosmosul balconului. Înainte de aceasta, însă, o să-mi fac un ceai dintr-un savuros amestec de Earl Gray, Yorkshire, 1001 de nopți. Am chef și de Vama (Veche). Las cântecele lor să vină în direcția mea ca niște valuri. Între timp, aleg o carte de versuri care să mă-nsoțească în călătoria „afară”. „Labirint”. Zina Zen. Parcă o și aud cum îmi spune cu vocea inimii:
Trebuie s-ajung la mare,/
S-o întreb de ce mă doare,/
S-o întreb cât mă mai ține,/
Mersul meu pe fir subțire…
”.

Să vă mai zic și că prin fereastra de la cameră, observ cum stă pe sârmă, la uscat, trăistuța „Abonează-te acum! NATURA – revista întregii familii!” alături de una pictată de ‘Mellow Eco Bag Store’ după fotografia mea cu răsăritul-tricolor de la Constanța? Puțin probabil c-o să mă credeți.

Ușa balconului e deschisă. O adiere mișcă perdeaua de parcă ar dansa-o, reamintindu-mi de invitația de adineaori a soarelui. Mă apropii. Lumina puternică, pur și simplu, mă orbește. Aerul se simte altfel. Mai sărat, mai proaspăt…mai de briză, iar cât pășesc pragul, Tudor Chirilă aproape că-mi „strigă” (melodic), parcă, din urmă: „Copilul care aleargă către mare/ Măcar o dată-n viață să mai fii…”.

***

Foto: Sorenela Reniță

 

Totul pare enorm în jur. Frecvența radio fâșâie considerabil. Nu văd drumul fără să mă salt ușor. Fratele e-n dreapta mea pe banchetă. Dar e…micuț. Și eu-s…mică. Tata are păr șaten deschis lunguț, un pic ondulat. Mama are părul creț brunet. 
„Mami, tati, unde mergem?”
„La Constanța.”
„Ce e acolo?”
„Ceva frumos. O să-ți placă mult. Marea…Neagră.”

Și mi-a plăcut (chiar dacă am tot căutat înțeles în acel „neagră”). Pentru apa care era, într-o zi limpede de puteai vedea dunele în care ți-ai înfipt piciorușele, în alta – spumegând și tulbure zdrobindu-se furioasă de stabilopozi și de maluri, vrând parcă să le tragă prin lanțuri de alge cu ea înapoi, în adâncurile sale întunecate. Pentru auzul ei muzical și lirism. Pentru mirosul uneori înțepător, dar care parcă-ți făcea plămânii mai ușori. Pentru gogoșile cu gem (ce te umpleau de zahăr pudră) pe care le încercasem doar acolo și înghețata delicioasă de-ți murdăreai toată fața. Pentru fugile de-a lungul țărmului, însoțite de „țipete” scurte și sincere de bucurie (din acelea pe care le pot emite copiii). Pentru ceea ce nu puteam defini atunci – sentimentul de eliberare și libertate.

Mi-a plăcut atât de mult, încât am vărsat lacrimi de crocodil când a trebuit să ne despărțim de ea.
„Ia o scoică cu tine.”
„De ce?”
„Dacă o să ți se facă dor, când o vei pune la ureche, vei auzi valurile.”

***

Foto: Sorenela Reniță

 

Și-așa, cu anii, am strâns kilograme de scoici. Dar și de pietricele care, purtate mult timp după mine, au devenit grele. Marea, însă, a știut să le spele pe toate de noroi, chiar dacă pe câteva ore sau zile. Poate c-a știut să dărâme și niște castele de nisip la momentul potrivit. 

Să vă spun că țin minte orașul propriu-zis al Constanței la acele vremuri – la prima întâlnire cu el sau chiar și la următoarele din copilărie ori adolescența timpurie…v-aș minți. Atunci îl percepeam mai mult ca o stare de spirit decât ca un loc de vizitat. Apoi, s-au împletit. Pot să vă povestesc, însă, despre cum l-am descoperit în studenție, în perioade din afara sezonului estival, luând primăvara sau toamna trenurile de la orele 2-3 spre acesta și admirând cum se luminează treptat faleza. Desigur, înainte de asta făceam „încălzirea” de dimineață coborând în grabă de pe dealul unde autobuzul ce venea de la gara feroviară ne lăsa, doar ca să prindem „ora” de aur.

Răsărit de soare la Constanța. Foto: Sorenela Reniță

 

Odată (și o dată), de 1 mai, am prins „ora-tricolor” – un răsărit a cărui culori își vor păstra mereu intensitatea în amintire. Dar cât de șarmant e, la orice oră, acel elegant cazinou (1910) în stil Art Nouveau de pe faleză! Și câte istorii zbuciumate se ascund în spatele (începând chiar cu proiectele și arhitecții lui – Daniel Renard; Petre Antonescu) și-năuntrul său… Câte priviri cu subînțelesuri s-au aruncat aici, dar și câte revelații au fost făcute. Câte rochii lungi și costume de satin/catifea au alunecat grațios pe scările sale, dar și câți s-au pierdut în noaptea jocurilor de putere, minții, inimii sau…a valurilor. Câte măști au căzut, câte cărți s-au dat pe față (câte s-au ascuns…), dar și câte vieți s-au jucat la ruletă. Câte lecții despre efemeritatea câștigurilor ori pierderilor au fost învățate (sau nu), dar și câte…proiectile au fost năpustite în acesta/preajma sa.

Cazinoul din Constanța la răsărit de soare. Foto: Sorenela Reniță

 

El, ca și restul Constanței, a avut de suferit din cauza bombardamentelor de pe durata războaielor mondiale. Ulterior, a fost renovat de câteva ori (inclusiv în 1951 de către deținuți politici), ultima dată fiind pe la sfârșitul anilor ‘80. Din cauza gradului avansat de degradare, însă, este demult închis publicului larg (din nefericire, chiar arhitectura orașul în sine e mult prea puțin conservată ori reabilitată). În primăvara lui 2020, după infinite lupte birocratice, s-a reușit, în sfârșit, demararea lucrărilor de restaurare... Oare ce secrete o să ne mai divulge acest cazinou pe parcursul următorilor ani?

Deși scoicile (-ferestre ale) clădirii nu le pot lua fizic acasă, le așez pe un raft al sufletului. Ne-ndreptăm spre partea nord-vestică a acestei „peninsule” care cuprinde centrul istoric al Tomisului, dar…pe ocolite. Trecem, mai întâi, prin „parcarea” iahturilor, adică portul turistic, de unde se poate observa foarte clar construcția impunătoare a Marii Moschei. Apoi alergăm pe aproape pustia plajă „Modern”. Poposim cu discuții pe diguri și ne-ncărcăm cu energie precum niște panouri solare.

Într-un final, urcăm înapoi, în direcția Pieții Ovidiu, unde poetul exilat Publius Ovidius Naso și astăzi privește, îngândurat, chiar tulburat, înspre mare. Statuia sa se află în fața vechii primării neoromânești, în prezent Muzeul de Istorie Națională și Arheologie. Pe soclu se găsește o placă cu un extras din „Tristele”:
Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul/ 
Iubirilor gingașe, răpus de al său talent./
O, tu ce treci pe aice, dac-ai iubit vreodată/
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.

Statuia poetului Ovidiu. Foto: Sorenela Reniță

 

Chiar dacă acestea au fost cuvintele pe care scriitorul le-a vrut pe piatra sa funerară, mormântul lui a fost descoperit, din păcate, doar în romanul „Drum bun, Cireșari” a lui Constantin Chiriță. Intrăm și prin târgul de antichități de lângă muzeu. În pâlnia (asemănătoare cu o floare) a unui superb gramofon se reflectă razele soarelui, răsfrângându-mi-se direct în ochi. Lumina puternică, pur și simplu, mă orbește. Aerul se simte altfel. Mai de…

***

…balcon. S-a întrerupt cam brusc conexiunea. Vă rog să mă scuzați, dar o să iau scoica de pe pervaz în mână, ca să „sun” din nou, să mai aud încă un pic glasul de mare al bătrânului Tomis…

 

Sorenela RENIȚĂ

Articol publicat în numărul 339