Poveste din anul 1942. Râul Bâc și Calfa de lângă Tighina

Zilele trecute am avut o convorbire telefonică cu Alecu Reniță pe teme istorice.

Poveste din anul 1942. Râul Bâc și Calfa de lângă Tighina
Eugen Statnic și nepotul ieșean Dan Dobre, pentru prima dată după decenii la Nistru. Foto: V. Șoimaru

Prima: Bugeac, Basarabia istorică, Câmpia Chiliei și românii de acolo prădați în anul 1337 de pirații turci ai emirului Umur beg de Smirna și Efes veniți cu zeci de corăbii la Chilia. Sute de călăreți înarmați, coborând de pe corăbii, călări pe cai au surprins populația moldovenească la muncile agricole și seceriș la sfârșitul lui iunie, la coptul cireșelor. Dar, lipsind brațele vânjoase ale tinerilor plecați în Transilvania să ducă turmele la vărat, turcii au prădat satele, au furat boii, vacile și cârlanii, au luat la Sf. Ilie recolta și mulți robi au legat, lăsând pustiul la Dumitrești, Adâncata, Galilești, Draculea și Furnica, dar și la Frumoasa dincolo de apă. Turcii au prădat și ucis pe negustorii genovezi de la Chilia și nu au mai plutit până la Vicina și Șmil (adică la Isaccea și Ismail). Era vorba despre sudul Basarabiei, Basarabia istorică de dinaintea lui Mircea cel Bătrân și moldovenii băștinași încă din secolul XII sub stăpânire cumană la Dunărea de Jos.

A doua: Românii din Valea Nistrului de la Tighina în jos până la Palanca și limanul Nistrean: Chițcani, Copanca, Talmaza, Cioburciu, Răscăieți, Purcari, Olănești, Crocmaz, Tudora și Palanca care la 1422 pe timpul lui Alexandru cel Bun erau de strajă la hotarul Moldovei. Atunci, eu am numit și satele moldovenești de pe Nistru de la Tighina în sus: Varnița, Gura Bâcului, Calfa și Bulboaca. Am povestit domnului Alecu Reniță, cu care ne-am apropiat în toamna anului 2014 când, după 70 de ani de pribegie am revăzut Chișinăul „orașul amintirilor” și am făcut împreună câteva emisiuni la Radio Basarabiei privind anii ocupației sovietice din 1940-1941, anii „Războiului sfânt”  și anul 1941 – incendierea și distrugerea orașelor basarabene de către Armata Roșie în fuga rușinoasă din iulie 1941, dar și bucuria dezrobirii Basarabiei de către Armata Română, recunoștința față de generalul Ion Antonescu care ne-a scăpat de teroarea comunistă și salvat de a nu putrezi în Siberia ca deportații din 12/13 iunie 1941.

Dar de la istorie am alunecat la ecologie și anume la frumusețea, curățenia și bogăția Bâcului care se vărsa cam la 1 km înainte de Calfa într-un lac lung de 4 sau 5 km și lat de 300-500 m, cu o axă geometrică vest-est, până la satul Gura Bâcului și iarăși ca râu îngust de 30-40 m să se verse în Nistru. Satele Calfa și Gura Bâcului, așezate pe malul acestui lac frumos, sunt locuri istorice cu cetăți geto-dace vechi de 2500 ani, cu situri paleontologice și o pădure seculară, ce au rămas în amintirea mea ca peisaje de o rară frumusețe. Prin mijlocul Calfei trecea linia de cale ferată Chișinău-Tighina, era o haltă a CFR (Căile Ferate Române) unde trenurile de persoane făceau o oprire de un minut. Până la gara orașului Tighina erau 12 km, iar până la gara Bulboaca 6 km. Trenul mai făcea o haltă și la Varnița, cam la 3 km înainte de Tighina. Varnița este un loc istoric deosebit, cu multe semnificații. La Varnița s-au scos și s-au ars în anii  1540-1545 cantități enorme de var necesare construirii cetății turcești Bender din porunca celui mai glorios sultan al Imperiului Otoman, Soliman Magnificul (1520-1566) care a cucerit de la Petru Rareș cetatea moldovenească Tighina în anul 1538 și a întemeiat raiaua Benderului, unde erau din vechime 15 sate moldovenești: Bulboaca, Calfa, Gura Bâcului, Varnița, Hârbovăț, Fârlădeni, Gâsca, Lipcani, Merenești, Chițcani, Hagimuș, Tanatari, Ursoaia, Chircăiești și Zaim, care sate toate erau cu peste 49 de gospodării, cum cerea atunci legea pământului. Turcii au întemeiat două posturi militare: unul la Bacceala și unul la Balmaz care erau de pază a graniței raialei cu Moldova spre apus. La sud, granița raialei Bender era râul Botna de la Sălcuța la Căușeni, Plop Știubei, Cârnățeni și Leuntea pe brațul mort al Nistrului numit prin anii 1930-1940 încă Valea Verde. Trebuie amintit aici că turcii au ridicat cetatea lor în jurul castelului genovez Tighiana, zidit temeinic din piatră de meșterii genovezi  la 1280-1284 pentru factoria lor comercială, castel asemănător cu fortul uriaș Moncastro din Cetatea-Albă, vechiul oraș greco-roman Tyras, apoi bizantin Aspron  și Asprocastro, Akliba pe vremea cumanilor și Mavrokastro numit așa de venețieni pe la 1204, turcii numind-o Akkermen și Turla, iar rușii Akkerman.

Rîul Bîc văzut de pe dealul satului Calfa. Foto: Silvia Ursul

Dar nu numai ora de istorie, ci și cea de ecologie, termen cunoscut mie doar de 30-40 ani, este interesantă. Între Bulboaca și Gura Bâcului era în evul mediu o pădure uriașă pentru dimensiunile zilelor noastre. Drumul istoric dintre Chișinău și Tighina (iar de acolo unul spre Cetatea Albă de-a lungul Nistrului și celălalt spre Oceacov și Crimeea în evul mediu) străbătea pădurea Hârbovățului pe o distanță de 20 km urcând cam 120 metri în altitudine de la Bulboaca, până la cota 151 din mijlocul pădurii în dreptul satului Calfa. În această pădure care se întindea pe 10000 hectare conform „Opisanie Bessarabii” la 1827, adică pe 100 km2, mergea la vânătoare regele suedez Carol al XII-lea (1697-1718) care între 1709 și 1714 a trăit la Varnița primind azil politic de la sultanul Turciei după înfrângerea suedezilor la Poltava în 1709. Trufașul rege suedez avea la Varnița un castel și câteva sute de suedezi ca gardă regală. Am citit trista lui biografie în mai 1966 când eram la Stockholm ca bursier ONU din partea României la compania suedeză de electronică Erikson. Într-o duminică am vizitat Muzeul Nordic, în care sala dedicată regelui Carol al XII-lea este de neuitat pentru mine prin două informații care nu mi s-au șters din memorie: vânătorile regelui din pădurea Calfa unde se vânau mistreți, cerbi, căprioare, vulpi și lupi la 1712, soldații având dreptul de a vâna iepuri „de câte ori voiesc”. Erau în pădurea Calfei și vulturi (acvile – n.r.), ulii și șoimi (Aquila chrysaetos, Acvila pomarina, Accipiter gentilis, Pernis apivorus). Se vede că tânărul rege suedez era iubitor de zoologie, căci enumeră multe denumiri latine de floră și faună, dar și de pești, mai ales exemplarele de somn până la 300 kg și șalău, din Nistru, știuca și crapul din bălțile calde (lacurile de vară) sau carasul dulce (Carassius). De la pescarii ruși din satul moldovenesc Parcani se cumpăra pește uscat și afumat numit „sudak”. Al doilea fapt ce nu l-am uitat, foarte impresionant, este uniforma albastră/albă a regelui când a fost ucis, găurită de multe gloanțe norvegiene în bătălia de la Fredrikshald la 1718, în vârstă de 36 ani! Eu aveam atunci 37 ani şi eram la Stockholm!

Întrucât cunoșteam Calfa din anii 1942-1944, unde tata a fost preot, cunoșteam pădurea de deasupra satului și drumul de 4 sau 5 km prin pădure de la șoseaua națională Tighina-Chișinău până în sat, la primărie. Satul era străbătut de o vale prăpăstioasă, peste care era podul căilor ferate. Pe valea aceasta când erau ploi mari, veneau „viitură” din pădurea seculară  de fag și stejar, iar o dată în vara lui 1943 câteva cadavre de porci mistreți. Erau și lupi în pădurea puțin umblată de sătenii Calfei, care din când în când atacau gospodăriile „din deal” adică satul de sus înconjurat din trei părți de pădure, furând porci și nu oi. Oamenii erau învățați cu lupii, dar vânatul lor era interzis, lucru nefiresc când pagubele erau mari. Sătenii Calfei nu erau prea bogați căci aveau puțin teren arabil în valea Bâcului din partea spre Bulboaca. Dincolo de Bâc, până la Nistru cam 3 km erau niște moșii „șmecherite” la reforma agrară din 1923, cred, al unui mare proprietar, Dragalina, dar de acest nume nu sunt sigur. Era un podiș cam de 50 metri mai ridicat  față de lacul Bâcului, cultivat cu păioase de moșierul mie necunoscut. Acum pe acest podiș trece șoseaua Chișinău-Odessa care o ia pe la Cobusca spre Bălțata și răscrucea de la Grătiești-Ciorăscu. Pe acest podiș nelocuit și cam pustiu, în anii 1942-1943, sovieticii au parașutat noaptea trupe de partizani parașutați cu misiunea de a distruge podul peste Nistru la Tighina-Tiraspol, punct strategic de mare importanță pentru frontul din Rusia.

În anul 1943, primar era gospodarul Gheorghe sau Grigore Siloci, iar notar era Wilhelm Henze, un neamț de la Hunedoara venit la Calfa în primăvara anului 1942, pus de administrația guvernatorului Basarabiei, generalul Voiculescu. Notarul era om corect și foarte activ care a făcut ordine după retragerea sovietică. Eu am făcut „munca de război” în vacanțele 1942 și 1943 la primăria comunei Calfa, care se afla în partea de jos a satului dintre calea ferată și lacul Bâcului, pe partea stângă a uliței care venea de la bariera CFR pe lângă biserică și casa parohială unde locuia preotul, adică tatăl meu Arcadie, mama Nadejda, sora Larisa și cu mine. Făceam lucruri simple, băteam la mașina de scris adrese și actele notariale pe care mi le dicta domnul Henze și notam telefoanele când notarul era plecat. De aceea știu de parașutiștii sovietici (probabil basarabeni instruiți ca spioni sau partizani), am auzit și văzut oameni în civil care probabil erau membrii siguranței (poliția secretă) care se îngrijea de securitatea circulației convoaielor militare spre front, de paza podurilor și al „pilotărilor” adică al porțiunilor de cale ferată pe care trenurile militare grele cu tancuri sau cisterne de combustibil puteau fi atacate noaptea de partizanii parașutați. Am văzut atunci și trei bărbați arestați de jandarmeria română la Roșcani, un cătun de lângă Bulboaca care era însă în sectorul de îndatoriri al notarului din Calfa care era cetățean român, vorbea germana și franceza, iar soția sa era o unguroaică foarte frumoasă.

Domnul Henze a rămas în amintirea mea pentru totdeauna și pentru felul său prietenos, aș zice democratic față de săteni, anulând de la sine putere interdicția stupidă pusă de organele fiscale privind pescuitul fără autorizație. Mi-aduc aminte de Paștii anului 1942 când notarul Henze și primarul Siloci au hotărât libertatea pescuitului, veche de sute de ani, confirmată într-un hrisov al lui Alexandru cel Bun, în toate apele, râurile și iazurile Moldovei. La „Blagoveștenie”, adică la 25 martie, tatăl meu a vorbit în predică de această libertate și a condamnat interdicția pescuitului spunând că „la Blagovește, tot creștinul mâncă pește”, zicătoare pe care o știa din copilăria sa în satul moldovenesc Eschiopolos de pe malul limanului Sasâc din sudul Basarabiei, unde tatăl său, bunicul, străbunicul și răs-străbunicul au fost preoți, 5 generații la rând. Zicătoarea cea veche era și legea veche a moldovenilor. Această cerință tocmai când este Postul Paștilor  era și o cerință economică a enoriașilor. Oamenii din Calfa se hrăneau de sute de ani din balta Bâcului pe care o și îngrijeau aproape științific încă din anii 1915-1920 când la Calfa era preot Teodor Strutinski, moldovean cu nume polonez moștenit din timpul Rusiei țariste. Acest preot studiase la Kiev și avea cunoștințe solide în gospodărirea apelor. Soția preotului Strutinski era sora cea mai vârstnică a tatălui meu (n. 1887), una din cele 9 fete și 3 băieți din familia bunicului crescuți la Eschipolos. Și așa după „dezrobirea” din anul 1941, tatăl meu a preluat parohia cumnatului său arestat la Calfa în iulie 1940 de sovietici, acuzat de propagandă anti-sovietică și mort în septembrie 1940 în condiții necunoscute. Satul Calfa avea cam 2000 suflete și vreo 400 gospodării, oameni harnici și cinstiți dar nu prea bogați. În loc de „harul pământului”, titlul unui roman al scriitorului Knut Hamsun (1859-1952) care în anul 1920 a luat premiul Nobel pentru felul în care a elogiat hărnicia, cinstea și cumpătarea țăranilor norvegieni de pe la 1900. Cartea lui Hamsun nu este în fapt numai roman ci și o frescă extraordinară  care inspiră putere și speranță țăranilor în lupta contra foametei și sărăciei.

La călfeni se poate vorbi și de harul pământului puțin și de aceea foarte prețuit dar și de „harul apei Bâcului” timp de sute de ani care a asigura hrana și sănătatea oamenilor nu numai la Blagovește, ci tot anul. Fiecare gospodar, pe rând, pentru vecini sau rude, se duceau miercuri și vineri la baltă și fiecare își pescuia atât de cât era nevoie, câteva kilograme de caras, crap sau știucă. Spre chindie când soarele se lăsa spre pădure bărbații coborau pe ulița care duce la baltă și în scurt timp fără așteptare și răbdare își umpleau „coșălca” cu pește după dorință sau după comandă: „măi Petrică, adu-mi 5 crăpceni tineri” sau „adu-mi niște carași dulci și roșcați” sau „trei știuce mai bătrâne” pentru răcitură. Și așa se scurgea viața la Calfa, pește gătit în zeci de feluri, prăjit, fiert , rasol sau supă deasă în care era mai mult pește decât zamă. Și-apoi să nu vezi dar să simți tot satul mirosea a pește prăjit și mămăliguță aburindă, fie cea „vârtoasă” sau doar „pripită”. Eram băiețandru de 13-14 ani, elev la liceul Hașdeu din Chișinău și nu voi uita vacanțele de vară la Calfa. Era cântărețul bisericii, pe nume Dumitru Calmâc, om pe la 45-50 ani care și miercuri dar și vineri trecea pe lângă „casa popii” și îl auzeam: „Matușcă, v-am adus prospătură de la Bâc, ia veniți și vă alegeți câte ceva”. Plată nu era pe vremea aceea, dar mama pregătea „șâpu de jin”, o sticlă (zicem azi) de un litru, roșu și rece scos din beci, aburind. Și ochii lui conu Dumitru sclipeau de bucurie, omul pleca cântând. Am fost și eu la pescuit căci de la noi erau vreo 600 metri până la baltă. Se pescuia ușor, nu cu undița sau mai multe undițe întinse cu pluta pe apă ca la Merenești în Balta Nistrului. La Calfa era o cantitate enormă de pește și mai ales o extraordinară densitate, așa că se pescuia cu coșul sau cu badocul. Coșul era un cilindru împletit din lozie având cam 50-60 cm în diametru și o înălțime de 70-80 cm. Omul intra în apă dezbrăcat pe jumătate sau chiar gol și la 20-30 m de mal în apa adâncă de „doi coți” adică 60-70 cm se punea brusc coșul ținut cu două mâini până la fundul nisipos al apei, prinzând la întâmplare peștele care se afla acolo și începea să „bată” lipsa de libertate. Pescarul prindea cu o mână ce se nimerea și dacă peștele era potrivit gustului îl arunca în traista mare de sac purtată pe umăr. Nu era nevoie mai mult de 20-30 minute ca să-și adune fiecare ceea ce dorea, iar la selecție sau alegere peștele prea tânăr era aruncat pe loc în apă. Unii pescari foloseau în loc de coș un „badoc” care era un cilindru din tablă neagră, fost ambalaj de la asfaltul folosit la repararea șoselei Chișinău-Tighina de către echipele militare germane „Deruban”, care se îngrijea de funcționalitatea șoselelor pe care se efectuau transporturile militare.

Satul Calfa era așezat pe povârnișul dealului împădurit și în partea de sus a satului erau puține fântâni cu apă potabilă de calitate să zicem „ecologică”, iar fântânile erau adânci și pierdeau vara din apă. Sătenii de sus foloseau la nevoie apa din Bâc, dinainte de vărsarea în balta Calfei. Dar Bâcul era un râu cu debit variabil care izvora din masivul păduros al Corneștilor, trecea prin Călărași și Chișinău unde altitudinea la oglinda apei era cam de 35 m față de nivelul mării sau al limanului Nistrului. Apele încete, căci de la Chișinău până la Gura Bâcului căderea era numai de 12-13 m, nu sunt prea curate trecând și pe marginea satelor Sângera, Mereni, Țânțăreni, Aneni și Bulboaca. Dar atunci râurile nu erau poluate de chimicale agricole, nu erau regularizate, curgeau cu multe meandre în mediu verde și plantele acvatice care filtrează, regenerează și oxigenează apa curgătoare, astfel că în lacul dintre Calfa și Gura Bâcului, adânc până la 2-3 m, apa era curată și potabilă. Mulți călfeni duceau cu sacaua apa de Bâc pentru nevoile gospodărești și o fierbeau pentru băut în anii secetoși când secau fântânile din dealul păduros.

În vremea aceea nu m-au preocupat problemele care azi sunt obiectul ecologiei, dar, prin tradiție, era o curățenie a naturii, obiceiurile de bun-simț ale oamenilor și voința de a proteja natura, apa, și a-și asigura jumătate din hrană din peștele iazurilor din aproape toate satele moldovenești din Basarabia.

Am părăsit Calfa la 23 martie 1944, când Armata Roșie trecuse Nistrul superior la Soroca și Rezina. În aceeași zi am trecut prin Chișinău spre Ungheni și Iași. La 25 martie, de Ziua ei de naștere, sora mea Larisa (n. 1921) a răcit grav în gara Podul Olt lângă Sibiu, unde au înnoptat cu noi pe viscol sute de refugiați din Basarabia și Bucovina; o răceală de la care i s-a tras moartea. Era panică și deznădejde în țara obosită de război. Am ajuns la Mărtinești, un sat frumos și bogat la 7 km de Orăștie în Ardeal și gazda noastră a fost casa bunicilor notarului Henze de la Calfa. Era casa în care și Wilhelm a copilărit pe la 1900, dar era nelocuită însă încă locuibilă. Tatăl meu ca și toți funcționarii de stat inclusiv preoții nu au avut voie să părăsească localitățile în care au funcționat, cu excepția zonelor din imediata apropiere a frontului. Din aprilie 1944 frontul s-a fixat pe Nistru de la Bugaz la Marea Neagră până la vărsarea Răutului. Calfa era la 4 km de Nistru și în ziua de Paști, la 16 aprilie, tunurile sovietice au bombardat satul, distrugând biserica și partea de jos a satului. Nu știm nimic de soarta satului de după 1944 sub ocupație sovietică. Timp de 70 ani nu am mai avut contact cu fosta Patrie și Calfa. Am examinat de mai multe ori prin Google Maps harta aeriană a regiunii dintre Tighina și Bulboaca, unde am trăit ultimii aproape trei ani din viața noastră înainte de refugiul definitiv din martie 1944. Cu toate că am cunoscut îndeaproape Tighina și împrejurimile Calfei, mărturisesc sincer că nu am mai recunoscut vechiul sat dintre pădurea seculară și lacul Bâcului, de parcă satul s-ar fi mutat peste Bâc la Calfa nouă.

În convorbirea telefonică cu Alecu Reniță la 4 iunie 2018,, tatăl adevărat al excepționalei reviste lunare NATURA, bunul meu prieten de la Chișinău mi-a spus că Bâcul este azi un canal de mizerie și dezgust, un caz trist de dezastru ecologic, mirându-se de cele povestite despre lacul minunat al Bâcului dintre Calfa și Gura Bâcului cu apă curată, cu multă vegetație acvatică și o densitate nemaicunoscută de pești, eu aș zice și azi fără frica de a fi exagerat, de 5-10 kg pește viu pe metru cub (1000 litri/apă).

Tot azi am scris aceste 7 pagini despre Calfa cu durere în suflet, dar și cu bucuria de a retrăi, măcar în gând, acei ani dramatici ai războiului, întâi cu speranță, iar apoi cu teamă adeverită. Și zic, azi, că poate în toamna aceasta înainte de a împlini 90 ani de viață, voi mai avea norocul să cobor cu pasul ulița de la biserică la Bâc, vărsând o lacrimă, lacrima amintirii.

Eugen STATNIC,

octombrie 2018, revista NATURA