Efigia unui tărâm fabulos

Revista „România Pitorească” poartă însemnele unui hrisov domnesc lăsat drept danie pentru români.

Efigia unui tărâm fabulos
Publicație aniversară a redacției revistei „România Pitorească”. Sursă: www.presadeturism.ro

Caligrafiată cu multă dragoste, încredere și pasiune în timpurile de cenzură totalitaristă și în cele de nepăsare colectivă, publicaţia a rezistat și rezistă intemperiilor, fără să-și schimbe esenţa, orientarea, vocea și rostul. Pusă la mari încercări de dispariţia subită a Andei Raicu, redactor-șef, redacția a suferit mult, dar nu a capitulat. Încolţită de lipsuri materiale, strâmtorată de grangurii, miopii și rechinii din turism, publicația nu a disperat și a continuat să apară, chiar în zilele când profitorii și cioclii îi așteptau coliva. Pofta de viaţă lungă a „României Pitorești” a fost atât de puternică și impetuoasă, încât nici un baraj din cale nu a oprit-o să ajungă la impresionanta zestre de 500 de numere.

Doar cine nu a cunoscut niciodată cazna, responsabilitatea și frumuseţea muncii redacţionale, ar putea să considere că o aniversare de 100, 300 sau 500 de numere de reviste intră în evenimentele ordinare de breaslă. Cu întreruperile survenite, să aduni de la 1933 încoace icoana locurilor natale, oamenii Ţării, natura mirifică și peisajele divine ale României de la Nistru până la Tisa, Dunăre și Marea Neagră, e mai mult decât osteneala îndrăgostiţilor de drumeţii – e chemarea ancestrală de a merge desculţ spre altarele de totdeauna ale neamului românesc, e misiunea de a duce viu logosul matern, e încrederea că poţi îngriji Grădina Maicii Domnului fără să scuturi roua de pe flori.

Încerc să-mi extind bucuria de a vedea pe răboj însemnarea de 500 de numere, prin a aduna pe o hartă imaginară chipul luminos al tuturor autorilor, care, indiferent de regimuri, au adus în revistă dragostea sinceră a românilor față de România noastră, când întreagă, când sfâșiată. Din orice număr, dacă nu te-ai dezis benevol de părinții tăi și nu-ți este tăiată rădăcina, ai șansa să auzi cuvintele ilustrului pictor Nicolae Grigorescu spuse străinilor – „De-ați ști voi ce frumoasă este țara mea!” Oricine parcurge cu ochii inimii această revistă, rămâne mișcat de minunații autori pe care i-a avut și îi are, rămâne impresionat ce oameni frumoși și-au dat întâlnire de-a lungul timpului în cele 500 de numere, are revelația și exclamă uimit – cât e de simplu să deschizi ochii, să descoperi Țara ta și s-o iubești!

Merită toată aprecierea și admirația Mihai Ogrinji, sufletul acestei publicații, împreună cu toți jurnaliștii și scriitorii, care au păstrat candela nestinsă în redacție și au dat tonul politicilor editoriale. Ei au avut înțelepciunea să-și pună ceară în urechi la cântecul ucigător al sirenelor seducătoare din ultimele trei decenii și să nu naufragieze în ridicol, sminteală, kitschuri sau bekalisme. Vacarmul modei de a demola reperele fundamentale românești sub paravanul „inocent” al demitizării a trecut asurzitor pe lângă redacție, fără să-i bruieze gândirea și orientarea. Dimpotrivă. La fiecare început de an revista își relua programul, omagiindu-l pe Eminescu al nostru și decernând premiile de creație și turism sub efigia emblematică a Luceafărului Limbii Române. Colecția publicației a devenit un document de epocă, o dovadă că „România Pitorească” a ales să meargă în Europa nu cu modelele de paie confecționate de milionarii cu patru clase și mass-media aservită lor, ci cu Enescu și Brâncuși, cu Eminescu și Blaga, cu Iorga și Eliade, cu munții Carpați și Delta Dunării, cu cetățile de pe Nistru și mănăstirile din Bucovina, cu relicvele medievale din Transilvania și bisericile de lemn din Maramureș. Și cu românii din teritoriile ocupate în 1940, și cu dreptul axiomatic al României de a-și reîntregi poporul. 

Închei cu aceea că sârma ghimpată de pe Prut nu a fost o himeră rătăcită înăuntrul României. Ea a rămas cea mai adâncă rană și cea mai umilitoare realitate din istoria Ţării, ea a trecut și încă mai trece prin fiinţa vie a românimii ca un cuţit banditesc înfipt mișelește în demnitatea noastră. Noi, basarabenii, oricât am încerca să rupem sau să ascundem filele scrise cu sânge și spaimă, oricât am vrea să uităm calvarul trăit, nu reușim – ne înfiorăm la orice foșnet străin și mai auzim în plină zi senină vâjâitul sinistru al sârmei ghimpate. Și nimeni nu știe când vom scăpa de acest blestem.

În mai 1990, când am trecut Prutul și am ajuns, în cadrul unei delegaţii parlamentare, pentru prima dată la București, deși aveam o agendă împărţită pe minute, ţineam neapărat să ajung la redacţia revistei „România Pitorească”. Le-am găsit sediul modest prin înghesuiala de clădiri din centrul orașului. Am intrat în mare fugă să-i îmbrăţișez pe Anda Raicu și Mihai Ogrinji, de parcă îi cunoșteam de un veac și aș fi făcut parte din redacţie. Ei m-au primit cu același sentiment că sunt de-al lor și am revenit acasă după o lungă despărţire sau călătorie. Am binecuvântat înţelegerile noastre cu un vin basarabean și, iată-ne, timp de 3 decenii împreună – România Pitorească și Natura – o pasăre cu două aripi, care nu recunoaște frontierele artificiale și zboară liber de la Nistru până la Dâmboviţa, de la Chișinău la București, de la Soroca la Timișoara, de la Cernăuţi la Constanţa, de la Cetatea Albă la Iași. Poate că această înfrăţire între două reviste să fie cel mai impresionant pod de flori, construit petală cu petală, filă cu filă, timp de 30 de ani.

Niciodată nu am vorbit de bani și nu am permis ca interesele meschine să ne întunece cauza și mințile. Pare greu de crezut, mai ales raportat la nepăsările și egoismele cotidiene, că ani la rând, poate 10 sau 15, „România Pitorească” mi-a oferit coperta să scriu despre Basarabia, iar „Natura” a găzduit neîntrerupt o pagină întreagă despre frumuseţile Ţării, trecute prin inima și ochii lui Mihai Ogrinji. Înfrățirea pe care am făcut-o noi, mă refer la cele două reviste, e argumentul forte că Unirea o fac românii care au România întreagă în suflet și în fapte, nu palavragiii din clasa politică de la Chișinău și București. 

Revista „România Pitorească” poartă însemnele unui hrisov domnesc lăsat drept danie pentru români. Sigiliul ei de nobleţe îl găsim în fiecare număr în care strălucește icoana acestui pământ matern, cald și miraculos numit România. Deschideți lada de zestre în care se află cele 500 de numere și…porniți la drum!

Viitoarele 500 de numere vă aparțin. La mulți ani, „România Pitorească”!

În numele colectivului revistei „Natura” din Basarabia românească,
Alecu RENIŢĂ