Tatiana ŢÎBULEAC, prozatoare - „Nu încerc să îmi explic succesul, dar nici să mă ţin de el…”

Tatiana ŢÎBULEAC, prozatoare - „Nu încerc să îmi explic succesul, dar nici să mă ţin de el…”
Tatiana Țîbuleac

- Tatiana Țîbuleac, o să-mi permit să fiu mai colegial cu tine în dialogul pe care l-ai acceptat pentru revista NATURA, dat fiind faptul că am fost cândva colegi la o publicație din presa scrisă.
- Și eu mă bucur, domnule Budeanu că, iată, ne reîntâlnim după atâta timp într-un interviu. Îmi amintesc cu drag de anii lucrați la cotidianul „Flux”. Acolo am publicat primele știri și reportaje și tot acolo am luat primele „triunghiuri în frunte” pentru greșeli și lipsa sursei a doua. Cele mai multe de la dumneavoastră, cred. Au fost ani importanți pentru mine ca om care scrie și, pur și simplu, ca om. Pe această cale le trimit un gând bun lui Val Butnaru și mai ales lui Constantin Tănase, acolo sus. Anume Constantin Tănase a fost primul care m-a lăudat pentru scris.

- După succesele tale ziaristice la Pro TV Chișinău, te-ai stabilit în Franța, de unde ai devenit cunoscută pentru cititorul de limbă română ca autoare de literatură artistică. Romanele tale „Vara în care mama a avut ochii verzi” (2017) și „Grădina de sticlă” (2018) s-au bucurat de mare succes. Ai început să aduni premiile cu brațul: pentru primul – Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova și al „Observatorului cultural” din România, pentru al doilea - Premiul Uniunii Europene pentru Literatură și Premiul Național pentru literatură în Republica Moldova. Mai recent – un alt premiu în Spania, căci romanul a mai apărut în traducere spaniolă, dar și franceză. Cum explici acest succes al tău, să-i zic, fulminant, dacă ne gândim că ești o autoare încă tânără? Primul volum de proză scurtă „Fabule moderne” ți-a apărut abia în 2014…
- Nu încerc să îmi explic succesul, dar nici să mă țin de el. Mă bucur de lucrurile bune care li se întâmplă cărților mele, de cititori, de aprecieri din partea oamenilor pe care îi bănuiesc de sinceritate. Încerc să ignor energiile negative și să mă țin cât mai departe de luptele dintre orgolii. Pentru mine succesul a însemnat nu atât recunoaștere, cât apropiere de oamenii pe care îi admir și de la care învăț. Dar și de străinii care s-au regăsit în cărțile mele, devenindu- mi astfel mai puțin străini.

- Care dintre aceste premii este mai valoros pentru tine și de ce?
- Toate sunt valoroase, toate au însemnat o validare la o anumită etapă. Știu că e mult mai cool să spui că nu contează părerea oamenilor, că premiile nu înseamnă mare lucru. Nu cred că este tocmai așa. Un premiu, dacă e unul onest și vine din partea unor oameni pe care îi respecți, nu are cum să nu te bucure. În acest sens, am fost o norocoasă. Nu m-am pomenit niciodată în situația de a fi nevoită să refuz un premiu.

- Ultimul tău roman a apărut tradus în franceză și spaniolă. Tu ți-ai găsit traducătorii și editurile sau traducătorii și editurile te-au căutat pe tine?
- Cartea este tradusă acum în mai multe limbi și va apărea în opt țări în următorii ani. Găsirea traducătorului este un joc de noroc. Să-l găsești pe cel mai bun pentru cartea ta este greu. Nu există foarte mulți traducători din limba română în alte limbi, iar cei care sunt, mereu spun că-s foarte ocupați. Am avut parte și aici de întâlniri fabuloase. Și „Vara în care mama avea ochii verzi”, și „Grădina de sticlă” au ajuns la niște traducători excepționali – Marian Ochoa de Eribe, Ernest Wichner, Philippe Loubiere, ca să îi amintesc doar pe câțiva. Uneori îi găsește editura, alteori – ei singuri citesc cărțile și îmi propun să le traducă.

- Subiectul primului tău roman îl constituie despărțirea unui tânăr de mama lui bolnavă de cancer, iar prin subiectul celui de-al doilea roman arăți viața unei orfane într-un Chișinău care vrea să se dezbaiere de reminiscențele comuniste. Cum îți alegi subiectele pentru viitoarele proze? Sau ele apar din subconștientul adunat din viața trăită de tine?
- Nu pot spune că nu am deloc subiectul în cap atunci când mă apuc de scris, însă nu povestea este pe primul loc. Pornesc mereu de la o stare, de la o imagine, de la o frază, care dacă îmi place cum sună, devine o cheie a cărții. Așa s-a întâmplat în Vara cu prima frază, apoi și cu motto-ul din Grădina. Când găsesc formula scrisului, atunci vin și personajele, și povestea în sine. Și da, ai dreptate, subiectele vin nu doar din trăirile imediate, ci și din subconștient. Dacă aș scrie doar despre ce mi se întâmplă în viața reală, ar ieși niște cărți extrem de plictisitoare.

- Probabil, dorința de a scrie un roman ți-a venit după ce ai publicat o serie de tablete scurte în proză pe portalul „Știri pozitive” și pe care le-ai adunat apoi în volumul „Fabule moderne”. Ce te-a făcut să scrii și să lansezi acele proze scurte pe „Știri pozitive”?
- Cred că dorul de scris. Plecasem din Moldova de câțiva ani, nu vorbeam cu nimeni în limba română. Scrisul a venit firesc. Fabulele erau un fel de reportaje cu care mă obișnuisem în anii jurnalismului, dar aveau și ceva în plus. Atunci a început tranziția spre literatură.

- În ultimii ani a apărut un fenomen în literatura română din Basarabia – proza feministă a unor autoare care s-au stabilit peste hotare și fac parte din diaspora moldovenească. Un alt nume respectat de mine la acest capitol este Lilia Calancea. Cu care dintre autoarele noastre de literatură artistică aflate peste hotare colaborezi sau, cel puțin, te întâlnești?
- Nu cred că aceste scriitoare scriu proză feministă, cel puțin nu din câte am citit eu. Dar le urmăresc pe toate, iar cu unele chiar mă și întâlnesc când am ocazia. Cu Lilia - cel mai des, pentru ca ea stă la Bruxelles și ne desparte doar o oră și jumătate cu trenul. Ne vedem de fiecare dată când avem evenimente în orașele noastre. Cu Olga Căpățână mă leagă o prietenie mai veche. Le mai citesc pe Claudia Partole, pe Lilia Bicec-Zanardelli. Cu siguranță, îmi scapă nume.

- Parisul a fost locul care a favorizat talentul multor creatori români. Îi pomenesc în grabă doar pe Eugene Ionesco, Constantin Brâncuși, basarabeanul Paul Goma… Pe tine, ca om de creație, atmosfera pariziană te influențează sau nu? Cum e să scrii proză la Paris, departe de limba română?
- Nu cred că Parisul a avut o influență directă asupra scrisului meu. Este însă adevărat că dacă nu aș fi plecat de la Chișinău, nu aș fi scris niciuna dintre cărțile mele. Parisul este departe de limba română și poate tocmai de asta aici am îndrăgit-o mai tare.

- Activitatea mai îndelungată în ziaristică îți formează un stil publicistic. Asta te ajută sau te încurcă atunci când scrii literatură artistică?
- Ar trebui să-i întrebăm pe cititori. Cred că atunci când scrii, orice experiență este bună. Chiar și cea negativă sau poate mai ales cea negativă. Jurnalismul este o mină de aur pentru un scriitor.

- În cele scrise de tine, am sesizat sentimente de dragoste deosebită față de mama ta, Vera, dar știu că l-ai respectat tare și pe tatăl tău, Ion Țîbuleac, cel care a fost un bun ziarist, dar și om cu deosebită verticalitate și demnitate românească. Ce ai învățat de la el?
- Nu ne iubim un părinte mai mult sau mai puțin. Cred că îi iubim diferit. De la mama am luat unele lucruri, de la tata – altele. Nu este un secret că dragostea pentru literatură, pentru scris, vine de la el. Cu tata am vorbit mult despre cărți, iar când am început să scriu, am vorbit mult despre textele mele. Era mereu foarte atent, mă lăuda, dar mă și critica. Era un cititor onest. Nimeni niciodată nu mi-a citit cărțile ca tată. Mă bucur că a reușit să citească cele două romane înainte de a muri. De „Vara în care mama avea ochii verzi” era foarte mândru. La „Grădina de sticlă” avea păreri diferite de ale mele și l-am înțeles.

- De cine și de ce îți este cel mai tare dor atunci când te gândești la locul tău de baștină, care acum e Republica Moldova?
- Dorul meu are umbră lungă. Mă gândesc la verile din satul Hârbovăț, satul bunicilor. La cireșe, la liliac, la vărzări și la poveștile bunicii Manea. Apoi la iernile din Chișinău și la săniușul la care mergeam cu tata, la Botanica, la castanul din curte. Mă gândesc în fiecare zi la mama și mă bucur că acest gând este încă viu și luminos.

- La Premiul Uniunii Europene pentru Literatură ai candidat ca scriitoare din partea României?
- Nu am candidat. Scriitorii nu-și pot trimite singuri cărțile la acest concurs. Există un juriu național care face selecția, apoi altul care o validează. Am aflat că sunt nominalizată la acest premiu atunci când a fost publicată lista scurtă. Chiar dacă are un titlu european, acest premiu este, în fond, un premiu acordat de o țară. În cazul meu – de către România. Peste câțiva ani, și Moldova va fi eligibilă și va putea să desemneze un câștigător.

- Susții anumite relații cu Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova sau preferi să colaborezi cu Uniunea Scriitorilor din România?
- Deocamdată nu fac parte din vreo organizație, uniune, asociație de scriitori. Nu este un principiu, nu este un moft al meu. Cunosc și comunic cu foarte mulți scriitori de acolo, pe care îi urmăresc și îi respect. Știu că se vehiculează tot felul de zvonuri la tema aceasta, nu este nici măcar aroganță. Așa s-a întâmplat că nu am ajuns la sediul Uniunii Scriitorilor din Moldova, ca să depun o cerere. Poate voi face acest lucru cu prima ocazie. Cât despre colaborări – nu am ales niciodată între Moldova și România. Merg cu drag oriunde sunt invitată, în străinătate mă prezint ca scriitoare de limbă română. De cele mai multe ori, merg în străinătate din partea României și mă simt bine așa.

- Ce mai faci la Paris atunci când nu scrii?
- Cresc copii, muncesc. Am grădină, pisică, gospodărie… Sunt o femeie obișnuită, cu totul ce înseamnă asta. Scrisul este un refugiu, o mare bucurie, dar nu este singurul lucru din viața mea.

- Urmărești cele ce se întâmplă la Chișinău, în Republica Moldova? Dacă da, ce te întristează și ce te bucură?
- De cele mai multe ori mă întristează politica, dar tot de atâtea ori mă bucură oamenii.

- Îți mulțumesc și îți doresc noi succese.

 

Gheoerghe BUDEANU