Progresul înțeles de noi
natura.md
Dec 7, 2024 11:30
151
0
Constatăm, pe zi ce trece, că telefonul mobil, ca orice alt device conectat la internet, este indispensabil în mâinile noastre. Nu ne mai putem despărți de el că nu avem cum. În orice domeniu am fi, care îți solicită activitate intelectuală, fără conectare la un dispozitiv nu este posibil. Dependența este deja un imperiu în care, mic sau mare, suntem de-a valma băgați în el și dominați în totalitate. Chiar și generația, născută înaintea erei digitalizării, are permanent un dispozitiv la îndemână. Îl ține în geantă, conectat în mașină, în buzunarul șorțului de la bucătărie, îl agață de o creangă atunci când sapă în grădină ca să-i cânte, se uită non-stop la reels-uri când așteaptă transportul sau când merge pe drum. În timpul mesei, oricare ar fi, dejun, prânz sau cină, stăm cu ochii în telefon. În ședințele de serviciu fără telefon e mai greu. Dacă ne plictisim, motivând că discursurile vorbitorilor nu ne atrag, fără telefon mobil ce facem? Neuronii încep să se bată în sistemul nostru, între ei, agitația e mare și capul cedează.
Cine a schimbat mai multe prefixe ale vârstei și este născut la țară își amintește sigur cum asculta muzică, știri la aparatul agățat în vârful stâlpului de electricitate din centrul satului. Eu am fost o radioascultătoare fericită în copilărie când pe unda vântului auzeam niște sunete asemănătoare unor acorduri muzicale și poate câteva cuvinte pe care le presupuneam că fac parte dintr-o știre a zilei. În geantă aveam permanent o carte, o deschideam când mergeam drum lung în tren sau în alt transport, când stăteam la coadă după cumpărături, la medic sau la vreun ghișeu. Acest obiect ușor de cărat cu mine nu devenea o dependență, îl reînnoiam cât de des puteam, în schimb, mă atrăgea conținutul – literele așezate frumos în cuvinte îmi dau revelația să le citesc, să le armonizez într-un conținut ale cărui idei/mesaj (masaj pentru creier)/ personaje deveneau și au rămas influenceri. Nu am coborât din pod armurile lui Don Quijote, dar mi-a lipsit și mie, și multora din noi donquijotismul. Plictisitoare vremuri, ar spune cineva.
Așteptam duminicile sau sărbătorile, vacanțele sau petrecerile să simt bucuria unei întâlniri cu cineva. Vorbeam, râdeam, ne bucuram sau plângeam, bârfeam, dar toate aceste stări ne fortificau statutul de om integru – gândeam cu propriul creier și aveam discernământul că trăim într-o lume reală, că pe oamenii de lângă noi trebuie să-i respectăm. S-au vremuit însă vremurile. Aș resuscita din trecut tinerețea și lipsa unui aparat mic, numit mobil, care, atunci când îl uit din neatenție acasă, se poate ca acea zi să fie furată de multe îngrijorări. Parcă ți-s mâinile legate și mintea încuiată dacă nu ai mângâiat în acea zi un ecran rece și uneori cu amprente digitale, mai păstrând urmele cremei vâscoase de ieri.
Am văzut reacția unui copil atunci când și-a terminat temele pentru acasă și câtă bucurie a simțit când a luat telefonul mamei pe câteva secunde. „Jucărica” a fost smulsă imediat de iubita lui mamă, spunându-i că încă nu a venit ora să i se dea telefonul. La sfârșitul zilei, după ce se termină lecțiile, elevii se îmbulzesc disperați la doamna profesoară să li se dea telefonul, dacă acesta a stat închis în seif, așa cum se procedează în unele școli spre beneficiul copiilor. În clasele de liceu, dar am convingerea că și la facultate, interzicerea telefoanelor mobile este aproape un lucru imposibil. Adolescenții sunt în lumea lor – cu căști în urechi și urmăritori experimentați ai tuturor videourilor: de la un dans popular improvizat în curtea casei la îndemnuri electorale într-o limbă moldoVnească din care nu lipsesc vulgarisme, cacofonii, exprimări alambicale, blesteme, injurii, îmbârligături verbale cu multe cuvinte inspirate din dicționarul lui Vasile Statii, pe care după ce l-am criticat, îl folosim tot mai des în exprimarea curentă. Ba chiar a devenit la modă să aibă prioritate acela care vorbește înainte să gândească, dar, vorba unui elev de clasa a cincea, ca replică dată profesoarei, măcar a încercat.
În acest amestec între real și virtual, alegem modele de pe internet, cele care fără rușine își afișează deschis neînțelegerile din familie, care declară că au fost membri într-un partid pentru că erau plătiți bine, care lansează cărți în iureșul unei petreceri într-un local de lux cu mese pline ca la ospățul sângeros al lui Lăpușneanul, pozează imagini, lăudându-se că au fost la vot, își fac selfie, arătând că sunt la spectacol, fac vernisaje foto lângă mari artiști sau scriitori, anunță că au ajuns la Turnul Eiffel, arată inelul de logodnă primit, trimit fotografie șefului că sunt la serviciu, profesori care își fac publice orele obișnuite, donații celor mai triști ca noi, în ajunul sărbătorilor creștine, cărând cu noi un post TV etc., etc. Citim și apreciem mai mult un anunț că doi copii au găsit vacile oamenilor în satul vecin. „Bravo”, spun profesorii lor, este meritul educației din școală.
Asta e lumea în care trăim, acum și aici. Nu mai vrem să fim intelectuali, onești, rafinați. De altfel, de ce am suna din trâmbiță ca ipocriții ca să știe și ceilalți că facem bine, când bunătatea se face în ascuns (vezi Predica de pe munte, Matei 6).
Autor: Silvia Strătilă
Articol publicat în revista NATURA, nr. 391
Susține Natura.md: Devino Patron!
