Natura nu dă nimic omului fără mare străduinţă
(Nihil homini natura, sine magno labore, dat)
Citesc cu impresii mereu înnoite articolele sau interviurile Președintelui Academiei Române, Ioan-Aurel Pop. În unul din ele a oferit o serie de sfaturi practice pentru părinţi, profesori și elevi. „Ar fi bine să le urmăm pilda (n.r.: înaintașilor noștri) întru toate cele de bine, să ne învăluim de setea cunoașterii și să construim, nu să dărâmăm. Construcția înseamnă a-i învăța pe copii și pe tineri că educația, școala, cultura, credința sunt cheia succesului, nu averea, învârteala, șmecheria și minciuna”, spunea domnul academician.
Pentru că acest sfat nu trece fără sens pe lângă mine, simt nevoia să-mi amintesc despre discipolii mei care, după absolvire, unora li se face dor, la modul propriu și sincer, de școală, de clasă, chiar și de dascălii lor, și vin în vizită. Unii vin luminați de amintiri cu adevărat curate, alții având poate un sentiment de resemnare, de regret, fiind atunci un adolescent rebel. Îmi creasem un obicei ca celui revenit în vizită (mulți veneau inopinat, profitând de pauzele între cursurile la facultate) să-i fac un portret în fața elevilor actuali, prezenți la lecție, în care unii poate nici nu se recunoșteau. O făceam cu o reală beatitudine ca să șterg imaginea pală de elev care a fost, dacă era cazul, iar cei care lăsaseră doar amintiri frumoase de elev exemplar, cu bun simț, tudios se stânjeneau în modestia lor firească de un laudatio.
Și totuși, bucuria unui minispectacol, în care protagonistul absolvent primea laurii se transmitea succesorilor, care abia așteptau să îi ia locul. Să nu se înțeleagă greșit că făceam din asta ceremonii sub lumina blițurilor sau vreo știre senzațională. Întâlnirile cu elevii erau sub semnul discreției de a cărei bucurie plenară ne încărcam sufletele: un profesor care, în răbdarea timpului, gusta fructele dulci crescute din rădăcinile amare de cândva, și un absolvent, care se îndrepta spre frumusețea morală a vieții, aprecia natura binelui pe care i-a educat-o profesorul. Spectatorii acestei piese, liceeni curioși, care, cred ei, că nu sunt opreliști câte curiozități au, așteptau să devină și ei protagoniști în scurt timp.
Experiența aceasta m-a convins că susținerea și sprijinul către celălalt, dar mai ales, acordat tânărului, învăluie setea cunoașterii, îl convinge să construiască, nu să dărâme, după cum spunea și prof. Ioan-Aurel Pop. Într-o școală prietenoasă, realizările cele mai mari vin din stăruință. Stăruind ca școala, familia să te îndrepte spre cultură, care astăzi e din ce în ce mai mult periferizată, câștigi o educație de excepție. Natura ne oferă multă frumusețe (și morală), stăruința noastră (da, da, chiar stăruind, nu doar silindu-ne) poate fi cheia succesului.
Silvia STRĂTILĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 341
Susține Natura.md: Devino Patron!