Satul meu cel sfânt și drag...

Satul meu cel sfânt și drag...
Vedere a satului Cotova. Sursă foto: Pagina de Facebook a Primăriei Cotova

Odată, când aveam de plecat departe, buna mea mamă mi-a zis: „Mai am de făcut un drum lung...” La nedumerirea mea: „Cum adică? Eu mă duc, din câte știu, matale rămâi acasă!”, mi-a răspuns: „Asta s-o crezi tu! În timp ce zbori cu avionul, eu alerg pe jos, am grijă de tine să nu cazi...”

M-au impresionat până la lacrimi vorbele ei. Și acum, scriind despre Cotova, satul meu cel scump și drag, mi-a venit să zic, precum ar fi zis înțeleapta mea mamă: „Ehe, nici nu bănuiesc cotovenii mei că în fiecare zi înconjur satul, făcând popas pe locurile dragi...”

Apropo de mama mea... Mi-a adus Cotova la Chișinău – cu toate destinele adunate în inima-i. Acum, imaginar, intru în sat dinspre pădurea Visocii. E locul unde călătoream aievea, dar și în vis în copilărie, impresionată de povești cu balauri și copii rătăciți prin pădure. Mergând pe drumul care iese de printre copaci și pe care lăsam atunci demult fărâmituri de pâine, ca să găsesc calea înapoi acasă, voi face popas pe moșia boierului Stroiescu. Cine știe dacă o mai fi rămas vreo urmă din casele boierești, poate doar cele două fântâni să mai fie, că apa nu se lasă secată cu una, cu două. O fi murmurând amintiri din copilăria satului. Oare în liziera care desparte moșia cotovenilor de a mălcăuțenilor, o mai fi crescând salcâmi „boierești”? Dacă te-a înțepat cumva vreunul, nu mai uiți cine-ai fost niciodată...

Tot așa, ținând calea spre acasă, voi străbate Valea Fetei, îngânând pentru sine frumoasa și tulburătoarea legendă:
Jos la pod la Ungureasa,  
Unde s-a-necat mireasa,
Numai mirele-a scăpat, 
Pe cal negru-a-ncălecat
Și la soacră-a alergat...
„Nu deschide, mamă, poarta,
Că mi s-a-necat mireasa!”
Soacra poarta deschidea,
Părul din cap își smulgea 
Și spre vale alerga, 
Iar din gură-așa zicea:
„Lenuțo, ghirlandul tău
Se-nfașă valul în el. 
Lenuțo, cerceii tăi 
Se joacă doi șerpi cu ei...

Legenda spune că trecea o nuntă dintr-un sat în altul când porni o ploaie înspăimântătoare. Apa, cică, venea în valuri atât de uriașe și furioase, încât au înghițit nuntașii cu tot cu mireasă. De câte ori treceam prin Valea Fetei mă scuturau fiorii, iar când ascultam legenda cântată părea că văd alaiul de nuntă înghițit de valuri...

Până a intra în sat mă voi opri la poalele movilelor, care dorm ca străjerii la marginea moșiei. Îmi voi imagina înfricoșată, ca în copilărie, cum noaptea, în inima măgurelor, se hârjonesc dracii. Ne era teamă să ne apropiem pe înserat de movilele crescute mai mult să-i sperie pe cei mici, decât să de-a șfară-n țară, că asta se zice, le-ar fi fost menirea. Mai știam că, de pe mâgla situată aproape de Vila „Mîndîc”, nu departe de drumul de țară care unește Cotova cu satele Mîndîc și Iliciovca, se aude fluieratul trenurilor care trec prin gara Drochia...

Este posibil ca imaginea să conţină: cer, munte, copac, iarbă, în aer liber şi natură
Colț de rai la Cotova. Sursă foto: Pagina de Facebook a Primăriei Cotova

Intrarea în sat, de fapt, e dinspre Zgurița, unde în toată duminica se făcea un iarmaroc de mai mare dragul și unde se adunau târgoveți din satele învecinate să-și vândă marfa ori să se păcălească unii pe alții, dar și să culeagă noutăți, ca să aibă ce „măcina” moara satului toată săptămâna. Această „poartă” mă aduce, mai întâi, în Cartofleanca. Este partea de sat unde acum două veacuri au poposit de prin Carpați niște familii de ucraineni, porecliți „haholi”, veniți cu
mâncarea de-acasă – cartofii, care au și servit drept nume de botez pentru nouveniții: cartofleni, așa li se zice până azi. S-au așezat pe o coastă și pe alta a Văii Căinarului, despărțiți fiind de cotoveni prin Izvorul-cel-Mare, unde ziua spală rufele femeile – într-un capăt cotovencele, iar în altul „cartoflencele”.

În timpuri nu prea demult apuse, îmi povestea mama, seara străjuiau flăcăii, tot așa împărțiți – dintr-o parte de sat și din cealaltă. Păzeau fetele! Deseori se încăierau din cauza că vreunul din flăcăi nu ținea cont de „împărțeală” și se ducea pe furiș la fetele „vecinilor”. Se potoleau în zori, treziți de murmurul izvorului...

Râul Căinari, care-și are începutul lângă satul Sauca, Dondușeni, străbate Cotova, șerpuind și ținând calea spre râul Răut, al cărui afluent este. La intrare în sat cotește brusc, de aceea lumea presupune că de-aici se trage și numele satului – de la Cot, deși mai există o legendă, care pomenește de un călător cu numele Cotovan, care a ales să-și trăiască veleatul în aceste locuri... Pe timpul părinților mei valea era acoperită cu papură și stufăriș des. Se trecea de pe o parte a satului pe cealaltă pe o punte îngustă și care se legăna ca un hamac. Părea atât de mult de mers pe acel podeț, mai ales iarna când putea să-ți iasă în cale vreo dihanie sălbatică, încât aripei de Cotova de peste Căinari i s-a zis Coreea, iar oamenilor – coreeni. Elevi fiind, primăvara, când se topeau ghețarii și valea era inundată, îi invidiam pe colegii din Coreea. Erau aduși ca boierii, cu căruța, de parcă pluteau pe corabie, dar se întâmpla să nu vină cu zilele la școală.

Când ai mei părinţi erau copii, din primăvară până toamna târziu, pe vale, de-a lungul Căinarului se întindeau șatrele țiganilor. Duminicile, toți - și cei mari, și cei mici, asistau la spectacole cu „tănănică” și vrăjeli. Vara gospodinele puneau în apa râului cânepa la murat. Iar la sărbători, pe Valea Căinarului se făceau hore, zise joc. Am prins și eu un capăt din aceste frumoase hore cu fete și flăcăi.

Numai că apele râului, de la un an la altul a prins a seca. Acum Căinarul pare o rană abia-abia cicatrizată...

Satul meu e înconjurat de izvoare! Am scris și despre izvoarele din Valea Fetei și despre cel din Valea Căinarului, despre izvorul lui moș Pricoche... Mi-l amintesc pe acest om harnic și de bună-credință! Și-a lăsat numele pe acest pământ printr-un izvor. Un izvor cu o apă cristalină și atât de rece, că-ți taie respirația când o bei. De nenumărate ori, copilă fiind, mi-am văzut chipul în ochii izvorului careși mână lin apele, oglindind cerul, spre râul Căinari, voind parcă să-l îmbogățească.

Este posibil ca imaginea să conţină: cer, copac, nor, plantă, în aer liber, natură şi apă
Izvoarele de la Cotova. Sursă foto: Pagina de Facebook a Primăriei Cotova

 

Izvorul din centrul satului, așa-zis Izvorul-cel-Mare, este o legendă vie. Se spune că, demult-demult, pe când apele se avântau în sus vulcanic, un biet căruţaș, trecând pe lângă izvor, a alunecat scufundându-se în adânc cu tot cu cai și căruţă. Oricât l-au căutat oamenii, nu l-au putut găsi, de parcă-l înghiţise pământul. Izvorul, cică, ar fi avut o gaură fără fund pe care zadarnic încercau cotovenii s-o astupe, cărând piatră și prundiș..., până îi veni prin cuget un gând cuiva să încerce să bucșească gaura ceea cu lână de oaie și câlţi. Oamenii au adunat grămezi de lână și, într-adevăr, gura ceea nesătulă care ducea hăt în adâncul apelor (poate ale unei mări subterane?!) se ticsi cu toate astea și de-atunci nu s-a mai temut nimeni că va fi înghiţit de adâncuri.

Mama îmi povestea că la Bobotează se așterneau punţi peste izvor (fâșii de lemn), de la piatră la piatră, și preotul toată noaptea se ruga, apoi sfinţea apa cristalină a izvorului care nici atunci când crăpau pietrele de ger, nu îngheţa. Lumea stătea pe mal cu lumânări aprinse în mână și se ruga, lumina reflectându-se în oglinda apei, pe când preotul și corul treceau de pe piatră pe piatră, de parcă ar fi pășit pe ape. Era ceva de vis! Așa-mi spunea mama, care pe-atunci era și dânsa copil. Eu îmi amintesc vag multele izvoare săpate în dealul cocoșat din inima căruia ieșeau apele, împreunându-se. Nișele izvoarelor erau frumos clădite din piatră, numai că și cele pe care le ţin eu minte erau mai puţine decât fuseseră mai înainte. Oricum, și în copilăria mea apa izbucnea din pământ cu o putere incredibilă, eu uitându-mă de jos în sus la saltul ei. Apa fiind întotdeauna rece și răcoritoare – vara; caldă (aparent) și (cred!) tămăduitoare iarna. Curgea adăugând apa râului Căinari. Femeile veneau la spălatul rufelor anul împrejur. Îmi plăcea s-o însoţesc pe mama și să mă uit de cealată parte a izvorului unde spălătoresele pălăvrăgeau într-o limbă neînţeleasă mie. Vorbeau ucrainește!...

Este posibil ca imaginea să conţină: nor, cer, în aer liber, apă şi natură
Femei spălând rufe la Izvorul Mare din Cotova. Sursă foto: pagina de facebook travelblog.md

 

Astfel, mi-amintesc și eu deseori de izvor ca de o oglindă miraculoasă în care s-a uitat și copilăria, și tinereţea bunicilor, dar și a părinţilor, și a mea. ...Cât mai sunt, dar și când voi trece într-o altă dimensiune, ca să le veghez de sus pe toate cu drag, sufletul meu va poposi mereu în spațiul unde întâi m-a mângâiat Lumina. Știu: așa va fi...Va ploua și va ninge cu ani cărunți peste satul meu. Furtuni de bucurii, dar și tristeți se vor aciua sub streașina micșorată până la dimensiunea unei secunde contopite cu neuitarea. Va ninge cu soare și va ploua cu ani. Ca și acum – cândva! Satul va fi – cum să nu fie? Doar că altul. Satul nu poate să dispară! În el și-a legănat Copilăria o clipă Omenirea. În sat duce cărarea obosită a Lumii mereu călătoare în Univers. Și satul meu va fi! Acum parcă aș sta cocoţată pe una din movile, căutând insistent și îndelung în zare, spre locul de unde am fost alungată (cu proprie voință) în Lume...

-----------------------------------
P.S. De când e lumea și pământul toate încep cu „A fost odată...” Și satul Cotova are o zi de la care a început să-și depene zilele și să-și trăiască veleatul. Astfel că, ziua de naștere a satului meu este considerată 6 martie 1443, conform unui document bisericesc întocmit în limba slavonă. Peste un veac, la 1528, Voievodul Petru Rareș dăruiește (printr-un act care s-a păstrat)
slugii sale, marelui armaș Marco Ciuciuman, trei sate din județul Soroca, printre acestea fiind și satul Cotova. Dar așa cum toate sunt schimbătoare, mai ales stăpânitorii, în 1574 „Petru Voievod dăruiește slugilor sale Petru Codău, Raico și Andronie satul Cotova...” Iar în 1598 altcineva cumpără moșia satului, ca peste alți câțiva ani, prin bunăvoința voievodului Eremia Movilă să fie pomenită Valea Cotovei, ca loc de prisacă, pe care soția lui Ion Golia i-a închinat-o unei mănăstiri...

În hrisoave mai apare o dată importantă din istoria satului meu, pe care nu pot să n-o amintesc: în 1702 Cotova ajunge în proprietatea mănăstirii Neamț, de la poalele Carpaților... Cum se vede, soarta satului meu a fost binecuvântată. Acest detaliu, dar și gând al meu inspirat de fantezie, mă duce la o întâmplare profeție din viața mamei mele. Odată, o femeie cu darul ghicitului, a intrat în curtea noastră, dar nu întâmplător, ca să-i spună mamei: „Aveți în capătul grădinii o cărare. Pe ea a călcat un Sfânt! Vedeți, nu cumva s-o pângăriți...” O fi sau nu adevărat, n-au avut de unde afla părinții mei, eu însă, după ce am auzit aceste vorbe de la mama, încerc imaginar acum, să caut urmele acelui Sfânt...

 

Claudia PARTOLE

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 345