DRAMA RÂURILOR MICI

DRAMA RÂURILOR MICI
Demenţa de a distruge râurile mici continuă şi în secolul XXI. În 2017 a fost construit un baraj direct în albia Răutului, la Brânzeni, Teleneşti. Ca urmare a îndiguirii, satele în aval de baraj trăiesc drama agoniei unui râu. Consecinţă directă a fost pieirea peştelui din râu, în lipsa apei şi dispariţia umidităţii din luncă, de pe imaşuri şi din sol. Foto: Lilia Curchi

Supunem Natura
Puţini își mai amintesc de războiul perfid declanșat de către ideologii de la Kremlin împotriva naturii moldovenești în a doua jumătate a secolului XX. Sub masca grijii partidului comunist faţă de popor și a indicaţiilor de a supune Natura, o instituţie-monstru cu numele de „Госплан” se juca pe harta roșie a Uniunii Sovietice și desena scheme, baraje, canale, mări artificiale sau magistrale de la Vladivostok până la Chișinău, fără să conștientizeze ce pagube uriașe aduc prin transformarea și distrugerea ecosistemelor planetei de la Marea Neagră până la Oceanul Pacific. Cel mai neverosimil și grandios proiect sovietic de supunere și mutilare a naturii prevedea schimbarea cursurilor râurilor siberiene Enisei, Obi și Irtâș, deturnarea lor de la curgerea firească în Oceanul Îngheţat de Nord, spre pustiurile din Kazahstan până în Marea Aral. Un al doilea proiect demenţial urma să deruleze în partea europeană a Uniunii Sovietice și prevedea construcţia unui canal faraonic, prin care să unească Dunărea cu Niprul, atrăgând în această catastrofă ecologică Nistrul și Bugul, plus întreaga reţea hidrografică din Moldova și regiunile Odesa, Nicolaev și Herson din Ucraina.

Primul proiect a fost stopat în anul 1986, iar cel de-al doilea ceva mai târziu, după prăbușirea imperiului, reușind să transforme în solonceacuri zeci de mii de hectare din sudul Basarabiei și să distrugă o parte din celebrele lacuri, precum, bunăoară, Sasâcul, izolat de Marea Neagră, de un dig imens de 9-12 km. Consecinţele proiectelor antiecologice din secolul trecut le vom resimţi încă multe decenii înainte, ele aflându-se la baza crizelor de mediu și ale dezechilibrelor naturale locale, naţionale, regionale, continentale și globale. Fără a cerceta sursa iniţială, proiectele grandomane sau obișnuite de lichidare sau degradare a ecosistemelor naturale, fără a intra în miile de mape cu scheme și hărţi elaborate de „Госплан”, nu putem înţelege catastrofala moștenire sovietică și pagubele de miliarde de dolari generate de pierderea fertilităţii solurilor și a dereglării reţelei hidrografice a R.Moldova. Dar cel mai important lucru pe care îl găsim în teancurile de mape cu scheme și hărţi îngălbenite este imaginea naturii moldovenești înainte de a fi schilodită și a-și pierde integritatea fizică și puterea ecosistemelor. În acele hărţi aruncate prin arhive mai pot fi găsite buletinele de identitate autentice a peste 3500 de râuri mici și imaginea adevărată a paradisului pe care Dumnezeu l-a dăruit moldovenilor spre îngrijire și ei l-au lăsat pe seama lui homo sovieticus să-l profaneze.

Multe râulețe s-au subțiat și au devenit fire de apă. În imagine - râulețul Draghiște în apropiere de Trinca. Foto: Alecu Reniță

 

Cultul faţă de ape – la gunoi 
Orice râu mic de pe teritoriul nostru vine dintr-o familie numeroasă de peste 3500 de ape, care, împreună, potoleau setea pământului moldav și asigurau roada, belșugul și traiul a milioane de oameni. Izvoarele, fântânile, cișmelele, lacurile, pârăiașele, râuleţele, bălţile, roua, ploile intrau în categoria lucrurilor sfinte la români și erau venerate de tot poporul, indiferent dacă locuia la munte sau la șes, pe malul Dunării sau al Nistrului, în lunca Botnei sau a Cogâlnicului, la Soroca sau la Tulcea, la Cahul sau la Brașov, la Chișinău sau la Oradea. Cultul faţă de ape, faţă de Natura-Mamă, timp de milenii a făcut parte din codul genetic al românimii. Se părea că nimeni și niciodată nu va reuși să schimbe firea unui neam iubitor de Dumnezeu și Natură. Însă ideologia comunistă, teroarea roșie și dictatura străină a finalizat în Basarabia cu exterminarea elitelor și înmulţirea barbarilor cu numele de homo sovieticus, mancurţi și mutanţi. Piramida de valori s-a inversat și cultul faţă de Natură, de ape și păduri, s-a rărit până a ajuns în Cartea Roșie, împreună cu speciile dispărute sau grav periclitate. Acele ape mici sau mai mari, dătătoare de viaţă și de belșug, pe malurile cărora se aduna la horă și la joc, de la mic la mare, toată lumea, au ajuns să fie despuiate de podoabele lor paradisiace și batjocorite, până au devenit canale de deșeuri, râpe umplute cu bălegar sau gunoiștile satului.

Cine nu crede, să se ducă la pârăul din localitate să vadă starea lui sanitară, apoi să găsească o zi-două și să planifice o drumeţie de la izvoare până la vărsarea râuleţului în altă apă. Ceea ce o să descopere de-a lungul firului de apă de 20-50 sau 90 de km, o să fie cea mai memorabilă lecţie de ecologie și o să-l facă dintr-o persoană nepăsătoare într-un apărător al naturii. Să fie limpede: nu există diferenţe contrastante între râurile mici din centrul, sudul sau nordul R.Moldova. Ele suferă de aceleași boli și, reţineţi!!! – nu avem nici un fir de apă curgătoare din cele peste 3500, care să corespundă standardelor de normalitate. Întreaga reţea hidrografică a R.Moldova, cu excepţia Nistrului și Prutului, face parte din cele mai poluate categorii – patru și cinci. Consecinţele acestui dezastru ecologic pot fi rezumate în ceea ce am spus și repet – nu poate să fie o natură bolnavă și să avem o societate sănătoasă.

Majoritatea gunoiștilor neautorizate au apărut ad-hoc anume în albiile râurilor. Foto: Alecu Reniță

 

Proiecte aberante
În anii ”70 ai secolului trecut, proiectul gigantoman de a uni Dunărea cu Nipru s-a extins asupra întregului teritoriu al R.Moldova. Nu e o poveste născocită și nici o halucinaţie, ci o realitate  înfiorătoare. Pare de necrezut, dar tot ce vă spun, e purul adevăr, care poate fi probat prin vrafuri de documente și hărţi elaborate în acele timpuri de „cucerire a naturii” și de sminteală colectivă, de sus până jos. Un braţ al Dunării urma să fie dus într-un bazin uriaș la Taraclia. De acolo, un lanţ de staţii aveau sarcina să pompeze apele Dunării peste dealuri și văi, până lângă Tarutino, unde milioane de metri cubi aveau să inunde albia Cogâlnicului și să formeze o mare artificială. Propaganda zilnică prezenta utopia și agonia proiectanţilor ca pe o faptă măreaţă, care va aduce atâta belșug încât agricultura feudală a Uniunii Sovietice o va întrece pe cea americană. Să urmărim mai departe ţăcăneala – de lângă Tarutino, apele Dunării urmau să fie pompate pe Cogâlnic în sus, până aproape de Nisporeni, iar de acolo – în Prut. Un circuit al apei pe sute de km, ca în valsul „Dunării albastre”, aveau menirea să transforme R. Moldova într-o grădină a imperiului.

Proiectul avea zeci de ramificaţii locale, care prevedeau captarea tuturor resurselor acvatice și desecarea a zeci de mii de ha de bălţi, gârle, heleșteie și tot ceea ce numim astăzi „zone umede”.
Directivele partidul ui, care nu se discutau, ci se executau, prevedeau „corectarea și îndreptarea” albiilor celor peste 3500 de râuri mici din R. Moldova. De exemplu, Cogâlnicul a fost îndreptat cu rigla pe o lungime de 200 și ceva de km. Albia naturală, cu sute de meandre, izvoare și bulboane, cu zeci de lacuri, bălţi și iazuri, a dispărut în câţiva ani. Lunca râului, – vie, verde și frumoasă – încărcată de turmele de oi și cirezile de vaci, de cârdurile de gâște și raţe, a devenit în câţiva ani palidă și tot mai pustie, acoperită de o pojghiţă de sare. Dintr-o împărăţie naturală, foarte bogată, valea Cogâlnicului, care asigura belșugul și hrănea satele mari de gospodari, a ajuns o vale chinuită, acoperită cu solonceacuri și terenuri sterpe. Am evocat drama Cogâlnicului pentru că ea este și drama celor peste 3500 de râuri mici, care asigurau cu apă și hrană toată Moldova. 

Valea râului Cogâlnic transormată în sărătură (soloneț). Foto: Alecu Reniță

 

E timpul să conștientizăm că degradarea și distrugerea reţelei hidrografice a adus cele mai mari pierderi ecologice, sociale și economice, care depășesc zeci de miliarde de dolari. A readuce la viaţă ecosistemele pustiite și a reîntoarce treptat puterea naturală a râurilor mici este singura cale de a ne apropia în următoarele două-trei decenii de echilibrul ecologic atât de necesar pentru dezvoltarea durabilă a R. Moldova.


Alecu RENIŢĂ

Articol publicat în numărul 339