Despre toate tristeţile lumii

Despre toate tristeţile lumii

În ochii sfinților au ajuns să nu mai încapă lacrimi. Și lacrimile lor se revarsă-n ochii noștri. Doar că noi nu știm cu lacrimile cui plângem, nici de ce pământul se-neacă cu ele... Plângem împreună cu sfinții și ei, împreună cu îngerii noștri. Care, observându-ne tristețea adâncă, ne-ar împrumuta din inima lor, doar-doar să ne vindecăm de această tăcere...

Această tăcere care s-a lăsat peste lume ca după un război sau ca după o moarte. O tăcere surdă care știe să sfâșie orice interior. Și nu mai auzi nimic... decât un foșnet de aripi, dar și acelea par să se zbată parcă într-o sârmă ghimpată, încercând să se elibereze și ele din această tăcere înmărmurită sau strigătul unui cocoș, dar și acela speriat de atâta înmărmurire, a uitat să cânte și urlă. Urlă ca o fiară răgușită care nu mai are puteri să trăiască sau schelăie ca un câine care-și îngroapă stăpânul. Și apoi din nou liniște... o liniște ce pendulează între o zi de duminică însorită și o noapte mai neagră ca smoala. 

O liniște care te infectează cu neliniști. Care, par să-ți fure din identitate și te dezvață de bucurii. Și totuși, în așteptarea aceasta ce tremură la margine de lume, se mai aude un dangăt de clopot... Un clopot făurit de Cel mai bun Clopotar, care se uită-n fiecare inimă și vrea s-o avem ca a unui sfânt. Așa că, nu ne rămâne decât să-i răpim soarelui în fiecare dimineață câte o rază și să lăsăm să bată în fiecare dintre noi clopotul credinței noastre. Și-n fiecare loc de pe pământ, toate clopotele lui Dumnezeu!

Numai așa, vom învinge toate tristețile lumii!

 

Doina Dabija