Şi noi am crescut cu Grigore Vieru...

Şi noi am crescut cu Grigore Vieru...

Din an în an tot mai puţini poeţi şi scriitori, artişti şi cineaşti ajung Basarabia de Sud. Tot mai puţine emisiuni de muzică populară moldovenească pot fi ascultate la radio şi nici televizorul nu recepţionează nimic româneşte.

Pe timpuri, copil fiind, erau puţine televizoare în sat, în schimb puteam privi “Păsările tinereţii noastre” de Ion Druţă, concertele de muzică populară, diferite emisiuni despre satele româneşti din stepa Bugeacului. Ne adunam o mahala la un singur televizor, savurând fiecare cuvânt, fiecare vorbă, spusă în graiul nostru. Şi eram fericiţi în clipele acelea, ne simţeam la noi acasă.

Iar uneori ascultam cu mare nesaţ recitalurile de poezie ale lui Grigore Vieru. Atunci prindeam aripi de zbor şi ajungeam până aici, în Moldova. Visam să-l vedem pe marele poet în carne şi oase, dar ne mulţumeam cu puţinul pe care îl aveam. Ne mulţumeam cu “Albinuţa” şi cu neuitatele-i versuri “Mama pâine albă coace...”. Iar de se mai întâmpla să ne aducă profesoara de română, care era de altfel din Bucovina, câte o carte a lui Grigore Vieru, o sărutam ca pe o icoană şi o transmiteam din mâini în mâini. Îl mai citeam şi din ziarele care ajungeau atunci pe la noi - revistele Nistru”,“Moldova”,”Cultura”, ziarul “Tinerimea Moldovei”. În program nu îl studiam, dar îl ştiam pe de rost, alături de Eminescu, desigur.

L-am cunoscut mai târziu, când eram studentă la Universitatea din Chişinău şi de atunci am fost prezentă la toate manifestările legate de el. Am fost şi la cea mai nedorită ceremonie - trecerea Marelui Poet la cele veşnice, în urma unui grav accident rutier.

Cum o să trăim fără Grigore Vieru? Odată cu el, mă tem că poate muri şi copilul din noi. El a întruchipat cuminţenia cuminţeniei, blândeţea blândeţii, cumsecădenia cumsecădeniei. A avut un chip şi un suflet de înger. Întreaga-i viaţă a ars ca o torţă, a suferit pentru neamul nostru, pentru limba română, a creat şi a scris cu sufletul, despre mamă, ţară, iarba verde, flori şi  dragoste. A suferit din dragoste pentru toată suflarea românească.

El ne-a lăsat o comoară fără de preţ – poezia. El nu şi-a făcut averi, n-a râvnit la podoabe scumpe şi nici la palate de aur, deşi le merita pe toate. L-au interesat cel mai puţin. Dânsul n-a visat, precum alţii, să ajungă în cosmos. Dorea nespus de mult să treacă Prutul. Şi l-a trecut abia prin anii “80. Dar n-a ajuns să vadă ţara întregită. Noi, cei din Basarabia de Sud, nici nu râvneam la aşa ceva. Doream să ajungem măcar la Chişinău, şi să fim înţeleşi. Să ne convingem că nu suntem de prisos, că nu suntem uitaţi. Să-l vedem în carne şi oase pe Grigore Vieru. Părea un vis irealizabil, dar l-am realizat. Pe Vieru l-am cunoscut, ajungând în capitala Moldovei. Însă multe din alte vise s-au spulberat aici, s-au făcut scrum… 

Deseori, în anumite împrejurări, m-am simţit străină în ţara mea. E similar cu aceea de a avea o mamă vitregă. Învăţam într-o şcoală destul de modestă, cu o bibliotecă nu prea spaţioasă, dar doldora de cărţi preţioase. Cred că am citit toate cărţile, unele şi de două ori. Astăzi nepoţii colegilor mei studiază într-o şcoală frumoasă, în trei etaje, dotată cu cele necesare. În faţă stă monumentul lui Mihai Eminescu alături de cel al lui Taras Şevcenco, poetul ucrainean. Le stă bine alături, important e că s-a găsit o soluţie. Mai important este însă că chiar şi în aceste condiţii grele consătenii mei mai spun prin gestul lor că ”suntem români şi punctum!” Ei vor să-i aibă în continuare acasă şi pe Eminescu, şi pe Creangă, şi pe Vieru, şi pe Dabija...

Dar e aproape imposibil. În biblioteca atât de spaţioasă astăzi bate vântul a dor de literatură română. Pentru ca rafturile să nu stea goale, s-au scos din arhive volume întregi de “Materiale ale congreselor partidului comunist a URSS”, lucrări ale lui Lenin. De ani buni nu mai ajung aici revistele şi ziarele din Republica Moldova, nu mai zic din România. Nici absolvenţii şcolii nu-şi pot continua studiile în România, cum o făceau pe timpuri, prin anii “90. După absolvire nu se pot angaja nicăieri, dacă se întorc acasă. Nu e valabilă diploma din Moldova şi România. Şi în Republica Moldova e mai greu să studieze, hotarul s-a întărit, mai rămâne să se pună sârma ghimpată, ca pe Prut. Ş-apoi apare aceeaşi problemă – li se reţine din salariu dacă nu-şi echivalează diploma cu cea din Ucraina. Să se stabilească cu traiul aici, în Moldova, e atractiv, dar şi foarte greu astăzi. Ş-apoi mulţi dintre ei, uimitor, dar adevărat, sunt legaţi de baştină, preferă să se întoarcă acasă. În consecinţă am încercat să-i înţeleg pe unii părinţi de acolo, care au insistat să se deschidă clase cu predare în limba rusă ori în cel mai rău caz fac naveta în centrul raional Sărata, pentru a putea studia în rusă sau ucraineană. Astfel copiii lor sunt asiguraţi cu un loc la studii în Izmail, Odesa, Belgorod- Dnestrovschi sau Kiev. 

Directorul şcolii din Satul Nou, Nelea Grigore Strat, care este născută în Republica Moldova, r-nul Soroca, spune că a trăit pe propria-i piele situaţia existentă, cunoaşte toate chinurile, umilinţele şi mustrările de conştiinţă la care sunt supuşi băştinaşii şi i se sfâşie inima de durere, când vede cum conştient şi, totodată, involuntar se pierde identitatea românească, dar nu prea poate face multe. N-a uitat să menţioneze, că au ajuns pe acolo Alecu Reniţă, Vasile Şoimaru, Ion Berghia, care au lăsat câte un lot de carte, reviste şi ziare româneşti. Dar e mult prea puţin. Atât cât mai curge prin noi sânge de român, atât cât mai vorbim şi gândim româneşte, daţi-ne o şansă. Aceeaşi situaţie e şi în celelalte, tot mai puţine sate româneşti dinregiunea Odesa.

Să nu uităm că sunt şi ei de-ai noştri. Cu prima ocazie, să mai ducem din cărţile noastre româneşti, uitate pe rafturi, şi în partea cealaltă de Basarabie. Supliniţi  golurile de pe rafturile bibliotecilor şi cel din sufletele celor dornici de a citi în limba lor! Să nu-i lăsăm orfani de Eminescu, Creangă, Vieru, Dabija, dar nici de Arghezi, Blaga, Eliade, Stănescu, Preda, Sorescu, Goga, Coşbuc...

Paraschiva MĂMĂLIGĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul