Peisaj lacustru la Beleu

În Zona Prutului de Jos am fost de foarte multe ori, poate de mai multe ori decât în orice altă locație renumită din Republica Moldova. Fiind născută și crescută la sud, drumurile m-au purtat frecvent pe lângă bălțile Prutului Inferior, iar mai apoi, în calitate de ornitolog, am frecventat deseori lacurile Manta și Beleu – ultimele lacuri naturale ale râului Prut – pentru că acolo se găsesc cele mai multe specii de păsări sălbatice din Republica Moldova. Așa că anii formativi i-am petrecut în acest cadru natural, care mi-a devenit profund familiar. Prin urmare, mi-a fost greu să înțeleg fascinația pe care locuitorii capitalei (sau din restul țării) o au față de Lunca Prutului de Jos – pentru mine era ciudat să văd că apele, nuferii, pelicanii pot fi considerate elemente exotice. În mintea mea, așa arăta Moldova: cu sate arse de soare, aruncate la marginea Stepei Bugeacului și înșirate pe valea Prutului ca niște mărgele pe o ață.

natura.md Aug 14, 2020 01:59 3913 0

Păsările de apă se bucură de inundarea Beleului. Foto: Gheorghe Ţîcu

Însă în anul 2020 am văzut lunca Prutului de Jos cu alți ochi: cu ochii unui turist care a fost martor la fenomenul deosebit de interesant al inundațiilor de vară, care imprimă întregii zone un aspect lacustru parcă desprins din povești. Abia acum am avut șansa să admir hectare întregi înghițite de apele Prutului, să văd bolta cerească pierzându-se la orizont în albastrul lacului Beleu, linișit și molcom ca un bătrân care a văzut multe la viața lui.

Se întâmpla exact la mijloc de iulie, la mijloc de vară, când din pur interes am dat o fugă până la Slobozia Mare. Înainte de a povesti mai departe, aș dori să adaug câteva cuvinte despre această localitate. Puțini știu că acest sat, mare, frumos și îngrijit – ca mai toate comunele din valea Prutului – este poarta de intrare către lacul Beleu. Mulți cred că acest lac trebuie vizitat prin satul Văleni, aflat mai la nord de Slobozia Mare. Nu critic pe nimeni pentru acest lucru – la urma urmei Văleniul este prima localitate ce zâmbește vizitatorilor și le arată drumul către Beleu. Însă, după părerea mea, și Slobozia Mare are același drept ca și Văleniul să își „lege” numele de brandul acestui lac renumit, mai ales că locuitorii ambelor localități se simt profund atașați emoțional și cultural de acest lac vechi, ce se întindea cândva pe suprafețe mult mai mari și dispărea hăt în zare spre linia Prutului, unindu-se cu Brateșul din România și formând o uriașă zonă umedă.

Lacul Beleu și-a revărsat apele peste întreg imașul. Foto: Gheorghe Țîcu

Atât localnicii din Văleni, cât și cei din Slobozia Mare, își amintesc de vremurile în care lacul era mult mai adânc și mult mai întins, de vremea când pe ape pluteau insule întregi de stuf – numite plauri – pe care cuibăreau multe păsări de baltă, iar bărcile pescarilor din împrejurimi se întorceau grele de pește în zorii oricărei zile. Astăzi, din păcate, problemele de mediu pur și simplu sufocă această zonă umedă, dar chiar și așa lacul rămâne a fi impresionant și măreț, în special pentru cei care nu știu ce înseamnă împărăția apelor.

Slobozia Mare este și ea o anticameră a acestei împărății, mai ales că aici se află sediul administrativ al Rezervației Naturale „Prutul de Jos” și al nou-înființatei Rezervații Biosferei, ce poartă același nume. Din păcate, noul statut – acela de rezervație a biosferei – este încă în aer, pentru că nu există vreo lege care să ateste înființarea și funcționarea acesteia. Spun acest lucru cu foarte mare părere de rău, căci demnitarii noștri din Parlament încă nu s-au adunat să voteze această lege, deși a trecut mai bine de doi ani de când Guvernul a înaintat spre examinare o Hotărâre în acest sens. Această incertitudine și această treabă neterminată este o mare pată pe reputația Republicii Moldova în ceea ce privește capacitatea de a avea grijă de ariile protejate și de a conserva patrimoniul natural, și pentru mine cel puțin arată că eforturile de a proteja puținul care a mai rămas rămân doar la nivel declarativ. Probabil cei care ne conduc nu înțeleg pur și simplu valoarea inestimabilă a acestui ecosistem pre-deltaic, dar eu sper că măcar unii din ei vor citi relatările noastre din acest colț al țării și vor cultiva o doză mimimă de respect față de tezaurul natural de la Beleu.

Turnul de observare de la Beleu, complet inundat de ape. Foto: Gheorghe Țîcu

Ceea ce am văzut eu la mijloc de iulie m-a lăsat fără cuvinte și m-a convins că unele lucruri sunt redate cel mai bine prin imagini sau tabluri pictate cu mult talent: toată întinderea de iarbă și scaieți de la malul lacului era deja acoperită de ape, iar turnul de observare pe care îl știam amplasat departe de lac era deja acaparat de mediul acvatic. Pentru a ajunge la el, a trebuit să ne suflecăm pantalonii și să ne bălăcim prin ochiurile de apă, iar eu – mică de statură cum sunt – m-am trezit inundată până la brâu, plutind printre peștișorii ce se zbenguiau fără nici o grijă în noua lor casă. Pe măsură ce stăteam acolo am observat cu proprii ochi cum nivelul apei tot creștea și creștea, simțeam cum apele vin și înghit lacom orice metru pătrat de uscat și urcă pe tulpinile sălciilor, acoperă orice movilă, nivelează totul în cale și instaurează pe un termen indefinit o frumoasă împărăție lacustră. Apa venea din două direcții odată: o parte era eliberată de cei de la barajul Costești-Stânca, iar cealaltă parte venea din Dunărea cea umflată, care se întâlnea cu Prutul la nici 15 km mai la sud și își expedia înapoi în amonte toate apele de prisos, prin fenomenul cunoscut sub numele de „remuu”.

Mergând prin apă unde altădată era pământ. Foto: Gheorghe. Țîcu

Lacul Beleu primea cu recunoștință aceste volume și le depozita acolo unde cu o zi în urmă era fie imaș, fie răchitiș, fie pârloagă. Aici, în această zonă umedă ce face parte din marele ecosistem deltaic, există teren berechet pentru a primi binefacerile și darurile inundațiilor de vară: acești oaspeți vin de obicei cu mult pește și multe elemente nutritive ce rămân să fertilizeze solurile până la următoarea revărsare.

Pentru a sărbători cum se cuvine frumosul eveniment, am cerut de la administrația rezervației o barcă care să ne poarte pe undele lacului Beleu. Ne-a fost oferită o frumoasă bărcuță de lemn (pentru care mulțumim enorm), vâslită de un vălenean pe care vi-l recomand din suflet: Dumitru Caras. Acest vâslaș cu brațele puternice și sufletul frumos ca o pâine coaptă ne-a purtat prin buzunarele și golfurile lacului Beleu, acolo unde umbra sălciilor și răcoarea apei atrăgea păsări de baltă ce ne lăsau să le privim cât ne poftește inima. Apropo de păsări și de barcă: vă recomand insistent și ferm să alegeți barca de lemn, clasică, cu vâsle, în locul bărcii cu motor puse la dispoziție în mod obișnuit vizitatorilor. Aceasta din urmă știrbește farmecului plimbării pe lac, după părerea mea: sperie păsările, face zgomot și lasă în urmă o dâră deranjantă de apă – lucruri care pur și simplu nu se potrivesc unui lac unde păsările vin să-și găsească liniștea. Din acest motiv, vă recomand cu mâna pe inimă plimbarea cu barca cu vâsle: vă faceți singuri un bine optând pentru calm și armonie cu acest lac ce are neapărat de înțelegere și iubire din partea turiștilor.

Cu barca prin pădurea de sălcii, acum inundată de apă. Foto: Silvia Ursul

Pentru a savura cu adevărat bogățiile oferite de lacul Beleu, trebuie să venim aici cu mult respect față de localnici și față de natură, să manifestăm o curiozitate sinceră de a cunoaște locul – fără muzică la maxim, fără grătare, fără chiote și alte manifestări de prost gust (pe care din păcate le-am observat la turistul autohton).

Fără îndoială, lacul Beleu a fost pentru mine perla turismului din această vară, și spun asta chiar dacă am vizitat și alte locuri frumoase din Republica Moldova. A fost o regăsire cu sentimentul familiar de „acasă”, cu balta Prutului care rămâne în continuare misterioasă în pofida tuturor turiștilor ce vin să-i cunoască frumusețile. A fost o scurtă întâlnire cu un peisaj lacustru fermecător ce i-a oferit lacului straie noi pentru un an înainte!