Vatra părintească

Vatra părintească
Casă tradițională din Basarabia. Foto: Alecu Reniță

Se spune că ar exista pe pământ și popoare care nu au sentimentul locului de origine. Prin simplul fapt că progeniturile au fost concepute în eprubete, iar acestea din urmă plasate în imponderabilitate preț de șapte luni, următorii șapte ani fiind afectați de părinți – roboți. Mutanții nu mai posedă memoria edenică. Iar însemnul vetrei pentru el nu mai este unul convertibil, existențial, spiritual.

Cu o altă ocazie vorbeam despre destinul unui emigrant moldovean, devenit în scurt timp, peste ocean, milionar. O ducea bine în plan socio-economic, însă deficitul lăuntric, sufletesc i-a transformat existența într-un chin veritabil...

Este oare acest sentiment al vetrei părintești ceva la fel de inexplicabil cum e dorul, de pildă? Deunăzi, acasă la Dumenii mei, discutam cu tatăl meu, la venerabila vârstă de 94 ani, în timp ce focul în vatră se făcuse jar, iar o strănepoată încerca să memoreze acest cuvânt: vatră.

- Ca să vezi, Toadere, în casa asta bătrânească s-a mai păstrat vatra de demult. Asta înseamnă un loc gândit anume pentru a face focul în casă, lipit cu un strat gros de lut. Prin părțile noastre vatra era situată în locul din spate al tinzii, pe o temelie din piatră sau din pământ. Pe vatra înălțată se construiește cuptorul, iar la gura lui – hornul. Toată viața familiei se ține pe aceste elemente existențiale – vatra, cuptorul și hornul. Acest loc vital asigură încălzirea încăperii, gătitul mâncării și, în trecut, era și o sursă de iluminat în orele serii. Peretele din tindă avea prevăzută o deschizătură pe unde intra și ieșea mâța.

Vatra este și locușorul apărat de unul sau doi pereți, dintre plită și horn, în care poate intra femeia care gătește, se poate așeza la cald un bătrân sau un copil; la fel și suprafața plană care prelungește cuptorul în afară și pe care se poate ședea sau dormi (absolut paradoxal că unii moldoveni din cale afară de „inventivi” la un moment i-au zis și „lejancă”, știm noi sub influența cui); în sfârșit și acea parte din lăuntrul cuptorului de pâine unde se face focul și pe care se sprijină boltitura.

Vatra semnifică locul stabil, cămin, casa unde te-ai născut, cuibul părintesc. Dar vatră mai înseamnă și un anumit teritoriu din moșia satului. La vatra satului se adună cu anumite prilejuri întreaga colectivitate, aici se desfășoară horele de sărbătoare, jocul de hram, nedeile și târgurile de peste an etc.

Și îmi destăinuie tata cum, pribeag prin Europa, fiindcă a ajuns cu războiul până la Berlin, gândul îi era acasă, la vatră. Mulți consăteni au murit cu imaginea din urmă a vetrei și a celor dragi. Fiindcă așa suntem noi, românii, nu umblăm cu șatra în căruță și nu jinduim la vatra altora. Suntem statornici pe aceste locuri, iar conviețuirea de milenii în aceeași vatră sfințește numele unui deal sau văi, stânci, ape. Vatra și moșia satului sunt pentru consătenii mei noțiuni sacre.


A pierde vatra e ca și cum ai pierde totul
La noi înțelesul de vatră este de nedespărțit de ceea ce numim datină sau obicei, tradiție. Copilăria cu basmele buneilor constituie temelia acestei imagini a vetrei – locul unde te-ai născut, ai fost fericit, ai trăit clipele dulci fără griji și necazuri. Cei ridicați de la vatră, mânați cu forța pe alte meleaguri, i-au dus dorul, fiindcă a pierde vatra e ca și cum ai pierde totul. 

Anume de aici, de la vatră, ne alegeam cu acea rezervă de forță invizibilă, de energie și credință – călăuzitoare și ocrotitoare. Numai la noi se spune din timpuri imemorabile că soldatul s-a întors la vatră, nu pur și simplu acasă – a fost lăsat la vatră, ce înseamnă incomensurabil mai mult ca valoare semantică și mai ales spirituală.

De când e lumea, după ce tinerii se căsătoresc, rudele vin în ajutor la construcția casei, să aibă și ei vatra lor. Istoria românilor cunoaște exemple când vatra satului unea prin relații consangvine, de rudenie prin alianță și spirituale chiar și o mie de ani. Atât timp cât pământul aparținea acestor familii nici fetele nu părăseau vatra – erau interesate să-și mențină întreagă zestrea cea mare – moșia, pământul. Și mai există o putere catalizatoare aidoma unui magnet ce te ține atras la vatră – cimitirul cu liantul său de veșnicie, moșii, semnificând rosturi de origine, esențe ale ființei noastre etnice. 

 

Sinonimă cu statornicia
În limba italiană, deloc întâmplător, pentru a exprima noțiunea românească de vatră este utilizat cuvântul focolare, din latină focum lares, care ar avea același sens prin extensie – casă ori  familie.

Din cele mai vechi timpuri sacralitatea igneică a vetrei ne apare în relație cu unele semnificații ale cultului strămoșilor. Acumulând puterea celor defuncți, forțele miraculoase ale eroilor trecuți din viață, spiritele lor unite într-un tot ce îi apără pe urmașii urmașilor, pe familiile și neamul acestora, vatra este sinonimă cu statornicia.

La strămoșii noștri romani zeița Vesta era considerată protectoarea căminului, a casei și a familiei. Romanii aveau mai multe obiceiuri legate de locul sfânt al vetrei. Bunăoară, înainte ca mireasa să meargă la casa mireului, socrul mic îndeplinea în fața vetrei actul de traditio, un fel de eliberare/ scutire de obligațiunile pe care fata le avusese până atunci în familia sa. După aceasta urma deductio in domum, când mireasa era chemată în fața vetrei socrilor săi împreună cu mirele. Aici viitorii soți efectuau ritualul confarreatio, în cadrul căruia aduc o ofrandă, varsă vin pe vatră, spun rugăciuni, mănâncă împreună din aceeași prăjitură. Se considera că de acum înainte femeia are aceeași zei, aceleași rugăciuni și sărbători ca și soțul.

Și geto-dacii practicau curent depunerea de ofrande, jertfe; după cum se știe, acestea făceau parte din ritualurile magico-religioase ale cultului zalmoxian. La traci, care adorau focul sacru, acest cult era simplu: întotdeauna în altarul/vatra casei se aflau cărbuni aprinși, peste care s e aduceau sacrificii: mirodenii, untdelemn, grăsimea animalelor sacrificate. Fumigația în vatră cu sămânță de cânepă și alte ierburi până în zilele de azi folosită de țăranii noștri, era cunoscută și în leacurile și în descântecele „lui Zalmoxis”, dar și medicului grec Dioscurides, din vremea lui Nero. Păcat că elenii au înțeles fenomenul ca un fel de narcotizare specială, ținând loc de beție.

Despre „cățeii de vatră” din Buridava dacică știu doar arheologii și muzeografii. În legătură directă cu un cult al vetrei era sacrificarea berbecilor și taurilor în cinstea divinităților. Marginea vetrei la daci era împodobită cu reprezentări plastice fixe sau mobile.

Se pare că mitul central al morții creatoare, cu referință la temeinicia construcțiilor, sacrificiul, adică jertfa ce trebuia adusă pentru ca vatra să nu se năruie, cunoaște o vechime multimilenară, încă de la începuturile istoriei umanității, actul ca atare fiind de o samă cu religia. Aceste ofrande erau adresate spiritului pământului, îngerului păzitor al casei drept un act propițiator. Prin aceasta se urmărea asigurarea bunăstării și sănătății oamenilor, animalelor și recoltelor, apoi protejarea casei și a familiei de tot ce e malefic, dar, în primul rând, probabil, răscumpărarea de la spirite a locului ales care se cheamă vatră. Dacă la început prețul jertfei era viața unui om, apoi umbra lui, mai târziu la talpa casei, la temelia construcțiilor se puneau, în funcție de factorii locali:
pui viu/cap de cocoș, usturoi, smirnă, tămâie, păr de vite, aghiazmă, ulei vegetal sfințit, câte un ou la fiecare colț, însă mai ales spre răsărit, grâu din porumb, zahăr, vin, piper, cărbune și bani etc.


Simbol al casei și familiei
În spațiul românesc și în cel balcanic în genere vatra este locul cu atribuții speciale mai ales în ciclul nupțial. Simbol al casei și familiei, la sărbătorile de peste an și mai cu seamă la ajunuri, de Sfântul Andrei, la Crăciun, Anul Nou, Bobotează, vatra este unul din locurile preferate pentru a face descântece și vrăji de dragoste. Chemarea celui ursit la gura sobei sau a cuptorului, deci pe vatră, adusul pe cociorvă, strigarea pe horn și alte asemenea practici invocă legătura directă dintre focul dragostei și jarul din vatră, relația dintre simbolistica erotică și complexul magic al cultului focului.

Ca loc impregnat de valențe magice, când se pregătește de nuntă fata împodobește cu flori, mici covorașe, ștergare brodate acest loc scump din casă – vatra, la fel ca și masa, poarta, fântâna. O variantă a Cântecului miresei amintește ca aceasta să-și ia ziua bună „de la tăciunii din vatră,/de la mamă, de la tată”.

La noi mireasa era socotită stăpână cu drepturi depline numai dacă la intrarea în casa soacrei privea la vatră. S-a mai păstrat credința că dacă mireasa se uită în vatră ea va avea copii frumoși.
Iar femeia gravidă năștea mai ușor dacă era așezată pe vatră.

Artur Gorovei în ale sale Credinți și superstiții ale poporului român observă, printre altele, că soacra nu mai are multe zile de trăit din momentul în care mireasa a zărit vatra locului.

 

Expresii populare
Experiența populară consemnează mai multe expresii care sunt generate în același context.

A cloci pe vatră îi ia în râs pe cei leneși, ce stau la cald pe prichici și trândăvesc.

Dacă țiuie focul pe vatră, ar fi că te vorbește cineva de rău, îi dai cu cleștele de cărbuni sau cu vătrariul ca să tacă... 

A cădea cuiva în vatră înseamnă a cădea pe capul cuiva din senin, a fi oaspete nepoftit și nedorit uneori.

A îmbătrâni în vatră la fel ca și a rămâne cu sluta în vatră se spunea când cineva rămânea nemăritată ajungând fată bătrână în casă. Dar câte fete erau furate la horă.

Din timpuri străvechi fata care „a greșit” se ducea în casa flăcăului cu pricina și se așeza pe vatră. Fiindcă anume vatra era o chezășie că va fi primită pentru părinții celui care a sedus-o. Deci vatra e și protectoarea căsătoriei.

Expresiile a cădea pe vatră, a se prinde cu mâinile de vatră au ca sinonim și „vinitu pi cuptiori” în unele locuri. Este cazul când fata nu avea altă ieșire din situație decât să urmeze calea cutumiară străveche – să urce pe cuptor/vatră și să stea acolo până când era acceptată de socri. Însă această practică mai cunoaște și o altă ipostază în Soacra cu trei nurori a lui Ion Creangă: „Într-o bună dimineață, feciorul mamei îi și aduce o noră pe cuptiori”; e cazul când feciorul îndrăgește o fată ce nu e pe placul părinților săi.

Efectuând un studiu comparativ al fenomenului dat la mai multe popoare, etnologul Petru Caraman relevă în special valențele protective, pe lângă cele punitive ale căderii pe vatră, localizând obiceiul în vremuri antice.

Și mai zicem noi vatra horelor, vatra doinelor, vatra viselor. Să ne păzim vatra cu toate cele câte o definesc, astfel cum ne-o mai păstrează satul din suflet!

 

Dr. Tudor Colac

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 347