Devino Patron!

Marea deportare a românilor din Basarabia

Un martiriu neonorat de urmași

Marea deportare a românilor din Basarabia
Masă de pomenire într-un cimitir din Republica Moldova. Foto: Alecu Reniță

În iulie 2021, se împlinesc 72 de ani de la cea mai mare deportare a românilor din Basarabia.

Pentru operaţia secretă *IUG* (SUD), Kremlinul a mobilizat 18.270 de militari din trupele speciale de securitate şi interne, 24.705 activişti de partid şi lucrători din aparatul represiv, punându-le la dispoziţie 4.069 de camioane şi 30 de eşaloane cu 1570 de vagoane pentru vite.

Documentele din arhive demonstrează caracterul militar al acestei operaţii barbare şi criminale asupra populaţiei civile pe timp de pace. În condiţii monstruoase, de neimaginat, comandourile NKVD au ticsit, în cele 1570 de vagoane pentru animale, 35.050 de persoane civile, dintre care 11.381 de copii şi 13.924 de femei, multe dintre ele fiind însărcinate. Acuzaţiile de bază: originea socială „nesănătoasă„ şi colaboraţionismul cu autorităţile române în perioada când Basarabia făcea parte integrantă din statul unitar român (1918-1940; 1941-1944).

Fruntaşii localităţilor basarabene, gospodarii satelor, transformaţi peste noapte în duşmani de clasă, au fost aruncaţi în regiuni sărace şi pustii, la munci silnice, în ţinuturile Altai, Habarovsk, Amur, Irkutsk, Kemerovo, Kurgan, Tiumen şi Cita, în autonomia Bureat-Mongolă a Federaţiei Ruse, precum şi în stepa şi deşerturile fără de viaţă ale Kazahstanului.

Deportarea elitelor româneşti din Basarabia a deschis drumul spre rusificarea rapidă, comunizarea accelerată şi fortificarea regimului de ocupaţie în teritoriile răpite de la România în 28 iunie 1940.

*************

Masa tăcerii


În luna iulie, peste pământul martirizat al Basarabiei se aud clopotele memoriei și plânsetele sfâșietoare a sute de mii de oameni cu destinele sfărâmate, oameni fără de vină smulși de la vatra lor părintească, aruncaţi în eșaloanele morţii și deportaţi în Siberiile de gheaţă.

După 72 de ani, din casele lor tot mai învechite, de acolo de unde fioroșii cekiști sovietici îi mânau cu baioneta în camioanele negre, din acele case îmbătrânite ne privesc și astăzi, în tăcere, fraţii, bunicii și părinţii noștri. Ochii lor sunt ca cerul Basarabiei în luna iulie: în așteptare.

Ce mai așteaptă ei după 72 de ani? Dreptate, înţelegere, compasiune? Să le facem și lor un loc la masa tăcerii? Ori să ia coasa, să se ducă la seceriș, să adune pâinea cea de toate zilele și să fie însoţiţi de cântecele vesele ale ciocârliilor? Căci, atunci, în zori, fiara turbată le-a întrerupt rugăciunea, le-a stricat rânduiala de secole și i-a oprit din drum. Din drumul lor de totdeauna spre Dumnezeu…

Încă înainte de a fi opriţi din drum, fiind la frontieră, basarabenii auzeau, de peste Nistru, când
mai clar, când mai înfundat, huruitul mașinii infernale de represiuni, a malaxorului în care se spărgeau ţipetele a milioane de victime și în care erau fărâmiţate și zdrobite popoare întregi. Este o minciună scârboasă că românii basarabeni i-au așteptat pe ruși în iunie 1940 să-i „elibereze” și să-i rupă de la Ţară (pentru fanaticii de ieri și de azi ai lui Stalin și Putin a se vedea rapoartele secrete către conducerea de la Kremlin ale primului șef al N.K.V.D. din R.S.S.M., N.Sazîkin). În realitate, alţii îi așteptau – mercenarii lor adunaţi în grupuri teroriste și diversioniste. Arhivele și documentele desecretizate arată că majoritatea absolută a populaţiei din Basarabia se temea teribil de regimul comunist din Uniunea Sovietică.

Cel puţin din trei motive principale: confiscarea averilor și proprietăţilor private; ofensiva totală împotriva bisericii și a lui Dumnezeu; foametea organizată, deportările și teroarea generală. Basarabenii cunoșteau destul de bine ororile din imperiul sovieto-ateist de la fraţii lor transnistreni, care, pentru a se salva de la moarte, fugeau cu miile în dreapta Nistrului, în România.

Când, nepoftită de nimeni, Armata Roșie a năvălit în Basarabia, peste un milion de oameni au încercat să fugă din calea ei, dar „eliberatorii” au închis în câteva zile toate trecerile peste Prut și au declanșat teroarea și masacrul populaţiei civile.

După asasinatele în masă și arestările neîntrerupte ale oamenilor pașnici, după incendierea și distrugerea bisericilor, o spaimă de moarte a intrat în fiecare familie și casă. La nici un an de la „eliberare”, în ziua de 7 iunie 1941, N.K.V.D.-ul sovietic de la Chișinău cere aprobarea Moscovei și 1315 vagoane pentru deportarea a 85 de mii de basarabeni în Siberia. Peste o săptămână, la 14 iunie, în condiţii de neimaginat, eșaloanele ticsite cu elitele basarabene – profesori, preoţi, politicieni, învăţători, foști primari, moșieri, industriași, funcţionari din administraţia românească – trec Nistrul și se îndreaptă spre lagărele de concentrare sau de exterminare de dincolo de Ural.

Ar putea fi o imagine cu monument şi în aer liber
Foto: Alecu Reniță

 

Apocalipsa începută de regimul de ocupaţie este întreruptă provizoriu de războiul mondial, dar va fi reluată cu o cruzime și mai înfiorătoare după august 1944. Mai întâi, sunt mobilizaţi și aruncaţi pe prima linie a frontului sovieto-german circa o sută de mii de bărbaţi tineri, care neavând nici o experienţă de luptă sunt schilodiţi și împușcaţi cu nemiluita. Urmează foametea organizată de Kremlin din 1946-1947, în urma căreia pier în chinuri groaznice peste un sfert de milion de basarabeni. Iar peste doi ani, la 6 iulie 1949, zeci de mii de oameni gospodari („chiaburii”) sunt aruncaţi în eșaloanele morţii și împrăștiaţi prin mlaștinile Siberiei și prin pustiurile Kazahstanului.

Astfel, drumul spre deromânizarea Basarabiei, spre rusificarea și mancurtizarea ei, era deschis pentru Kremlin. Ce a urmat, e o altă filă din Cartea ororilor, dar într-o zi de 6 iulie, după 72 de ani de la cel mai mare val de deportări, este necesar, pentru vindecare, să înţelegem ce s-a urmărit cu adevărat prin golirea Basarabiei de elite și de oamenii ei cei mai reprezentativi. La fel, și la București, și la Chișinău, ar trebui să se conștientizeze că deportările masive din 13 iunie 1941, 6 iulie 1949 și 1 aprilie 1951 sunt părţi foarte importante din vechiul și halucinantul proiect al Moscovei de a domina și de a înainta spre Vest, de a distruge și asimila fiinţa naţională a Basarabiei, de a face, după un respiro, următorul pas, peste Prut, apoi, după un alt respiro, alt pas peste Carpaţi.

Deși această restituire a memoriei este departe de a fi un rechizitoriu, s-ar mai cere spus că cei
care au deportat și dezmembrat familii și neamuri, cei care au asasinat milioane de oameni și au vărsat sânge nevinovat, cei care au scârnăvit credinţa, adevărul, istoria și sufletul popoarelor înrobite, nu dau nici un semn că ar avea mustrări de conștiinţă după un experiment diabolic și un trecut atât de oribil. Dimpotrivă, după ce s-au asigurat că nu vor fi trași la răspundere pentru crimele lor abominabile, fără pic de remușcare, nu ne permit să ne ridicăm în picioare, ne dau indicaţii insistente să nu răscolim trecutul, să nu căutăm documentele tăinuite în arhive, să nu ascultăm mărturisirile supravieţuitorilor, să nu îndrăznim cumva să le cerem socoteală pentru faptele lor oribile împotriva naţiunilor și umanităţii.

Cinismul lor fără de margini e la fel de dezgustător ca și crimele pe care le ascund, sau le prezintă ca fiind colective, ale tuturor, nu individuale. Pretinsa lor nevinovăţie, camuflată după munţi de minciună și îndemnuri mascate de a tolera crima și răul, le garantează dominaţia, bogăţia și perpetuarea. Ei iau în derâdere suferinţele popoarelor nedreptăţite, ei le impun sisteme politice, ideologii și regimuri pe placul lor, ei le dau în cap și peste gură celora care refuză să fie papagalii lor, ei adună toate cozile de topor de pe pământurile ocupate și le dau puterea și comanda să-și jefuiască ţara și să-și umilească neamul. Apropo de cozile de topor: pentru colaboraţionismul lor, adeseori din tată în fiu, ele chiar și astăzi continuă să fie plătite, folosite și protejate de Kremlin, iar numele lor, ca și ale acelora care au întocmit listele a zeci de mii de deportaţi, sunt tăinuite cu strășnicie. De ce?

Un neam întreg stă încremenit de decenii la masa tăcerii. Să nu-și poată aminti drumul spre Ţară
și rugăciunea întreruptă? Ochii fraţilor, părinţilor și bunicilor noștri deportaţi de la vatra și casele lor ne privesc din alte timpuri și depărtări. Ochii lor sunt ca cerul Basarabiei în luna iulie: în așteptare. Ce așteaptă ei? Să le facem și lor un loc la masa tăcerii?

Alecu RENIȚĂ

Susține Natura.md: Devino Patron!