ICOANE DE LA BAȘTINĂ

Amintirile din satul de baștină, Batîr (cu părere de rău, aşa este fixat în documentele de azi, Batîr şi nu Batâr), de ani buni fac parte din patrimoniul meu spiritual. Ele mi-au intrat în minte, în inimă și în suflet. Și le port cu mine prin lume. Aceste icoane spirituale de la baștina mea sunt casa părintească, unde clocotea viața ca într-un furnicar, biserica, grădinița, școala, Casa de Cultură, copiii și oamenii din sat.

âCu puterea lor magică ele mă cheamă mereu la izvoare, la acele izvoare ale vieții noastre, ale părinților și bunicilor, dar și la acele izvoare cu apă bună și răcoritoare de pe moșia satului, care, în arșița verii, potoleau setea țăranilor din câmp și drumeților osteniți și însetați.

Satul Batîr se află în partea de sud a Basarabiei, acolo unde se termină zona Codrilor și începe stepa Bugeacului. Dinspre Nord se mărginește cu satul Ciuflești, căruia noi în copilărie îi ziceam satul Acui. Când te duci la Ciuflești mergi pe drumul numit Traian, unii îi zic Troian, dar este legat de vestitul Val al lui Traian, care este în apropiere.

Dinspre răsărit se mărginește cu satele Taraclia și Baimaclia, dinspre asfințit - cu satele Selemet și Mihailovca, sat pe care sătenii mei îl mai numeau prin anii 1960-1970 satul Bahmutea, iar dinspre sud, Batîrul se mărginește cu satul Troița, acesta fiind unicul sat din înprejurimi unde pe timpul copilăriei mele se vorbea rusește, restul fiind sate românești.

Batîrul se află între orașele Cimișlia și Căușeni. Din 2023, este în raionul Cimișlia, iar în timpul copilăriei mele a făcut parte din raionul Căinari (1957), dar și din raionul Basarabeasca (anul 1980). Batîrul se află între râurile Nistru și Prut. Este situat pe loc înalt și e înconjurat de păduri. Dinspre sud-vest pădurile sunt departe de sat, iar dinspre nord-est sunt chiar la marginea satului. În limba tătară Batîr înseamnă uriaș, înalt, voinic, satul fiind așezat pe cel mai înalt loc din împrejurimi. 

Pe vremea când Basarabia făcea parte din România, în anii 1918-1940, Batîrul era în județul Tighina, plasa Căinari. În perioada contemporană, după declararea independenței R. Moldova, Batîrul a făcut parte din județul Tighina, apoi, la rugămintea locuitorilor, a fost inclus în județul Lăpușna. Sper că într-un viitor apropiat satul meu de baștină, ca și celelalte sate moldovenești /basarabene, să se întoarcă din nou la locul lor, în județe!

Satul meu se află la hotarul Basarabiei istorice, de până la 1812, când Rusia a răpit o parte din teritoriul Țării Moldovei. Mihai Eminescu scria că raptul a fost numit „eliberare de sub jugul otoman”, iar teritoriul ocupat a fost rebotezat Basarabia, nume istoric, ce îl purta până atunci o regiune mult mai mică din partea de sud a Moldovei.

Venind cu documente în mână, Eminescu aduce dovezi că, încă pe la 1370, Mircea I Basarab era stăpân pe aceste teritorii, iar de la 1400 și până în 1812 domnitorii Moldovei au stăpânit Basarabia. El le răspunde răspicat acelor falsificatori: „Basarabia este numele medieval al Țării Românești și vine de la numele dinastiei Țării Românești a Basarabilor.”

Am făcut această incursiune istorică, deoarece ocupanții ruși așa de mult au zăpăcit lumea cu falsificările și dezinformările lor, încât puțini mai știu azi ce înseamnă noțiunile geografice românești Basarabia, Moldova și Republica Moldova. 

Ne întoarcem acum la icoanele baștinei mele, satul Batîr, un sat basarabean, un sat moldovenesc, un sat românesc, locuit de români, urmași ai lui Ștefan cel Mare. 

Cu dor și drag de casa părintească

Cu trecerea anilor, multe din cele întâmplate în viaţa omului se aşază la locul lor. Unele ni se şterg pentru totdeauna din memorie, altele se conturează şi mai puternic, şlefuindu-se aidoma pietrelor de râu. Aşa se întâmplă şi cu imaginea casei noastre părinteşti. În amintirile mele, chipul ei capătă aură de icoană. Dorul de casa părintească adesea îmi dă târcoale.

O ţin minte plină de viaţă, bătrâna noastră casă părintească. Semăna cu un stup de albine. Şi râs şi plâns, şi vorbă şi cântec răsunau în ea de dimineaţa devreme până seara târziu. Şi era plină de voie bună, deşi multe erau din cele ce nu ne ajungeau şi mai puţine din cele pe care le aveam. Mama şi tata erau încă tineri şi plini de puteri, fraţii mai mari aveau prieteni, care veneau des pe la noi, iar cei mai mici erau plini de o copilărească energie şi numai buni de şotii. 

Odată, una din verişoarele noastre mai mari a venit pe la noi. La plecare, mama a condus-o până în prag şi a întrebat-o cu ce treabă a venit. M-am mirat mult, când am auzit-o spunându-i mamei: „Lele Frăsână, am venit şi eu să vă mai văd şi să-mi alin sufletul”. Fiind tânără gospodină, verişoara noastră tocmai avusese nişte neplăceri cu soţul. Eu, fiind încă micuţ, n-am pătruns rostul vorbelor ei.

Abia mult mai târziu am înţeles ce înseamnă pentru omul cu sufletul îndurerat să aibă o casă unde-şi poate găsi alinarea şi voia cea bună. Nici nu bănuiam pe atunci că peste ani şi ani casa noastră va ajunge atât de însingurată şi tristă. Și când îmi amintesc câtă forfotă era în ograda noastră, dar și în casă, în jurul acelei măsuţe rotunde, cu trei picioruşe! Zi de zi ne tot adunam în jurul ei, mai ales dimineaţa şi seara, când mama ne chema la mâncare.

Cu câtă bucurie întâlneam în jurul ei ziua de Crăciun şi de Paşte! Şi ce farmec aparte aveau zilele de naştere! Mama cocea un cuptor de plăcinte, tata ne dădea „hura” şi noi eram fericiţi şi bucuroşi, de parcă era toată lumea a noastră. Primăvara, înainte de Paşte, numaidecât părinții ne înnoiau cu ceva şi ne duceau la biserică cu încălţăminte nouă, cu hăinuţe noi. Mama ne arăta drumul spre biserică, unde ne mărturiseam și ne împărtășeam. Acesta a fost primul drum pe care ni l-a arătat ea. 

Şi acasă era mult de lucru. Munceam şi noi de mici şi nu ştiu cum făceau părinţii, dar îi dădeau chiar şi muncii o nuanţă de sărbătoare. Gospodăreau cu tragere de inimă şi cu veselie şi ne învăţau şi pe noi tot aşa. Toamna şi iarna făceam şezători. Ne ajutam la lucru cu familia lui nanu Ion, fratele mamei sau cu familia mătuşii Ana, sora tatei. Făceam clacă la săpat în grădină, la curăţat păpuşoi, la păpuşit tutun, la scărmănat lână şi la alte munci. Se începeau acele șezători pe amurgite şi ţineau hăt către miezul nopţii.

Şi era atât de captivant când tata şi nanu Ion ne spuneau poveşti interesante, snoave, pătărănii şi diferite întâmplări din viaţa lor obişnuită, dar și de pe front, căci amândoi luptaseră în cel de-Al Doilea Război Mondial, unul în armata română, altul în cea sovietică. Erau adevărate cursuri de muncă şi de înţelepciune populară acele şezători, căci, lucrând, învăţam proverbe, zicători, cimilituri şi cântece.

S-au dus iernile şi verile acelea. Au zburat ca un stol de păsări călătoare în toamnă şi nu se vor mai întoarce înapoi niciodată. Doar amintirile mai trăiesc. Tata şi nanu Ion demult au plecat în lumea celor drepţi, iar noi ne-am risipit prin lume, aciuindu-ne fiecare pe la cuiburile lor. Avem familie, avem copii, avem bucurii şi necazuri. Şi rar de tot ne adunăm împreună toţi cei opt copii, câţi am crescut în casa părintească. Dar mama şi casa ne-au aşteptat mereu, zile şi nopți, cu tristeţe şi cu dor nestins, ca o flacără de lumânare. 

Chipul de icoană al părinților

Poate abia acum, când avem şi noi copii, dar și nepoți, înţelegem cât e de greu să creşti opt copii, aşa cum au făcut-o la vremea lor părinţii noştri. Să-i hrăneşti de două-trei ori pe zi, să-i îmbraci, să-i educi, să stai la căpătâiul lor când sunt bolnavi şi să-i îngrijeşti până îi vezi mari. Apoi să-i înveţi pe la şcoli, să-i ai alături mereu şi să-i aştepţi oricând.

Multe greutăți au îndurat părinții şi multe lacrimi a vărsat mama până ne-a văzut mari... A plâns de jale şi de teamă când ne petrecea la învăţătură sau la armată. Şi a mai lăcrimat de bucurie, de fiecare dată când ne întorceam acasă.

Abia peste ani de zile am înţeles de ce o mamă plânge când îşi petrece copilul de acasă. Părinţii ne-au dăruit cei mai frumoşi ani din viaţa lor: anii tinereţii. Au făcut tot ce le-a stat în puteri – ba şi peste puterile lor – ca să ne crească şi să ne vadă în rând cu lumea. De când îi ţin minte, munceau şi tot munceau, din zori şi până noaptea.Veneau de la lucru din câmp şi trebăluiau pe acasă până târziu.

Iar dimineaţa, până se duceau la lucru în colhoz, apucau să facă o mulţime de trebi pe lângă casă. Şi tot aşa, zi de zi, vară şi iarnă, au muncit ani în şir, fără să-şi cruţe puterile, fără să-şi cruţe sănătatea, fără să-şi cruţe tinereţea. Au muncit şi pentru mult şi pentru puţin. Dar mai ales pentru puţin, căci aşa-i soarta ţăranului nostru: din munca lui se îmbogăţesc mai mult alţii.

Iernile, tata se ducea la tăiat pădure, care se numea în Pădurea Morarului. Rând pe rând, lua și feciorii cu el, după vârstă. Mai întâi se ducea badea Mihai și Săndică, apoi, peste vreo patru ani, eu cu fratele Andrei, mai mare decât mine cu doi ani și la sfârșit mezinul Gheorghe. 

Mama rămânea acasă cu cei mai mici. Aproape în fiecare iarnă punea natra, adică stativele şi ţesea țoluri, păretare și prosoape. Și noi o ajutam la râșchirat caierele de lână, la învârtit țevi, ba uneori la tors și la țesut. Țesutul la stative era o muncă migăloasă și sățioasă. Când termina mama de ţesut, aşteptam ca să dea uruiocul. Iar bucuria noastră parcă se revărsa peste tot, căci strânsul stativelor era şi un semn că mama începea să se pregătească de Paşte. Nu ştiu cum, dar şi astăzi mie tot aşa mi-a rămas în minte: nu atât anotimpurile aduceau schimbările de sărbătoare în casa noastră, ci mama însăşi, prin gesturile ei şi prin taine doar de ea ştiute, ne aducea în casă primăvara cu Paștele și iarna cu Crăciunul.

O permanentă grijă a mamei a fost educaţia religioasă: să ne înveţe Tatăl nostru, să ne deprindă a rosti rugăciunea dimineaţa şi seara şi, la fel, atunci când ne aşezam la masă sau după ce mâncam. Postul Crăciunului şi postul cel mare le ţineam cu stricteţe. Poate şi de aceea sărbătorile, aşteptate cu nerăbdare, ne aduceau mari bucurii. Puţini oameni credincioşi şi evlavioşi ca ea am întâlnit în viaţa mea.

. În ultimii cinci ani nu mai are putere să mânuiască sapa, care nu i-a mai căzut din mâini de la vârsta de 7 ani și până la 92 de ani! De mai mulți ani mama călătorește pe la copii, rând pe rând: la oraș la mine și la sora Veronica, la sat la sora Nina din Mihailovca, la fratele Sandu din Buțeni și la badea Mihai din Batîr. Bătrânețe - haine grele! A trăit sărmana mamă 36 de ani cu tata și de acum 42 de ani fără el, ducându-și văduvia după vechile canoane creștinești.     

Autor: Ștefan SOFRONOVICI, 
scriitor, redactor coordonator al Buletinului „Mihai Eminescu”

Susține Natura.md: Devino Patron!