Devino Patron!

Satul meu, din plămădiri cerești

Satul meu, din plămădiri cerești
Biserica cu Hramul Sf. Gheorghe din Șamalia

Șamalia, de prin părțile Cantemirului, este o localitate întemeiată de proprietarul Ion Delari, potrivit unor surse – la 1793, pe când alte izvoare indică anul înființării 1794. După cum se știe, satul acesta s-a înălțat pe locul unei seliști părăsite de tătari, de la care s-a păstrat denumirea unei văi cu o lungime de circa 14 km, Șamalia. 

Această vatră este străbătută de râușorul cu același nume, Șamalia, care, după ce trece prin mai multe localități, se varsă în râul Larga, Cahul. 

La est se întind terenuri deluroase, numite Hârtoape. Peste deal, spre Sadâc, e Valea lui Țanca. La vest, începe pădurea de la Haragâș, parte a faimoșilor Codri Tigheci  (rezervație naturală ocrotită de stat, cu o suprafață de cca 2.500 ha), despre care Dimitrie Cantemir pomenește în lucrarea sa Descrierea Moldovei (sectorul dinspre Șamalia purtând numele de Tufari - n.n.). 

Alte locuri: Chetrăria, Lutăria, Hârtopul Răileanului, Japașca, Muchia cea Mare, Podișul, Răzășia, Răzoarele, Sacâzul, Sasâghiolul, Valea Enichioiului, Valea Șamaliei, Valea Bobicicăi ș.a.

Ar putea fi o imagine cu natură, copac şi iarbă
„Al meu sat nicicand eu n-o sa-l uit”

 

Ca unitate administrativ-teritorială, Șamalia a făcut parte, de-a lungul anilor, din raioanele Baimaclia, apoi Leova, Comrat și, din 1977 – Cantemir. În rezultatul reformei administrativ-teritoriale din 1999, primăria a fost desființată, localitatea fiind inclusă în componența comunei Vișniovca, județul Cahul, în jurisdicția căreia s-a aflat între aa.1999-2003, după care s-a revenit la primăria Șamalia... și așa își duce cursul prin ani. 

 Iar în ceea ce privește locuitorii, ce pot spune? Nu voi face mare descoperire dacă am să afirm că înainte vreme, erau mai omenoși, mai ospitalieri, mergeau în ospeție unul la altul, mai cu seamă de sărbători, cu ocazie și fără, cu și fără invitație deschideau poarta rudelor, așa, pentru „a da bună ziua”. Și erau mai veseli, mai optimiști chiar, puși pe glume. Îmi amintesc cum de sărbători, cu precădere bărbații, se adunau în centrul satului, unde preț de câteva ore povesteau fel de fel de întâmplări haioase, snoave, bancuri, amintiri hazlii. Tot acolo se mai punea la cale cum se va petrece Hramul, Crăciunul și Paștele, dacă va fi tocmită (să cânte la hora satului) fanfara de alămuri din Haragâș; se discuta cum va fi anul, ce iarnă îi așteaptă, când și cine se va prinde cioban la turma de mioare, unde vor fi amplasate în anul acesta stânile, dar și cine va mai juca nunta la toamnă, cine va pleca la armată ș.a. 

 Nu știu: ori vremurile cumplite de după război și foamete, ori credința și frica de Dumnezeu îi făcea pe săteni mai uniți, mai prietenoși... Țin minte că sora mamei, Mărița, care locuia în alt capăt de sat, de câte ori trecea pe la magazin, bufet, punctul medical, numaidecât venea pe la „lelea Lucheria”, așa, pur și simplu, să vadă ce mai face. Mai ales duminica sau de sărbători, alături de bădița Timofei ne pășeau pragul casei. După ce dădeau binețe, se așezau pe prispa casei, curat măturată în ajun, și mai stăteau la taclale cu părinții. Semințele prăjite de floarea-soarelui erau un fel de „trecere de vreme”. Vara, de cele mai multe ori mâncam cu toții agude, căci dudul nostru, înalt, viguros și roditor, nu avea pereche în sat. Iarna, de Crăciun, mă urcam pe cea mai de sus creangă a lui, ascultând dacă se aud primii colindători. Și astfel porneam cu colindatul (în Șamalia – cu „Florile dalbe”- n.n). Nu de alta, dar nu voiam nici să spargem gheața, dar nici să pornim ultimii...

 Mai era în sat nana Tudora, moașa celor șapte copii ai mamei, născuți acasă, slavă Domnului, toți sănătoși. Întrucât a moșit-o, mama, fiindu-i recunoscătoare, ne-a îndemnat să-i zicem nană, să mai trecem pe la ea, s-o ajutăm. Sâmbăta, când mama scotea pâinea din cuptor, o alegea pe cea mai rumenă, o învelea într-un ștergar și ne trimitea să i-o ducem acasă. De cele mai multe ori,  mergeam eu. Îmi plăcea s-o mai întreb ce face, să-i transmit sănătate din partea familiei. La rândul ei, nana Tudora mă netezea pe cap, iar la plecare îmi dădea o sticluță cu borș acru s-o duc mamei. Irezistibil borș: făcând calea întoarsă, mă opream de 2-3 ori să-l gust. Alteori, nana Tudora  intra pe la noi, mai stând  de vorbă, mai căinându-se din cauza bătrâneții. Parcă o aud și acum: „Uite, fa Lucherie, de la ce să fie asta, nu înțeleg și gata! De ieri mă doare în piept, da nu așa, da mă frige și mă arde, de parcă scurmă și zgârie o găină, nu alta!”.

Tot în mahalaua ceea trăia și mama Maria a lui Vasile Odagiu, o rudă de-a noastră, care adeseori îi împrumuta mamei câte o sită de făină, 2-3 pumni de fasole. Pe drumul ce ducea spre bădița Ștefan, fratele mai mic al tatei, locuia mama Cleopatra, văduvă de război, cu multe necazuri, dar și cu o inimă cât soarele de mare, caldă și bună la suflet. Mereu binevoitoare, intra, stătea la sfat cu mama, o mai îndruma. Alteori îi zicea: „Fa, Lucherie, da tu cand mai dormi, că aseară mă întorceam târziu acasă, iar la tine ardea lampa? Torceai, împleteai ceva? E adevărat, că și eu dorm cam puțin. Când latră câinele sau aud ceva afară, mă scol, dar încerc să nu deschid prea tare ochii, ca să nu-mi fugă somnul...”. Mama ofta, jelind-o, știa că-i singură și în casă și pe lângă casă și-i vine și mai greu... Și mai avea mama Cleopatra, chiar lângă gard, un prăsad de toată frumusețea, deosebit: înalt, rotat, cu niște fructe mălăiețe, de se topeau în gură. Gardul din nuiele nu era o mare problemă pentru noi. Ne strecuram înăuntru fără prea mare efort, culegeam de pe crengi perele galbene ca aurul, mai scăpând pe jos câte una-două. Stăpâna, bănuiesc, ne vedea de multe ori „isprava”, dar, prea bună la inimă, nu ne-a probozit, nu s-a jeluit părinților.

 ...Timpul curgea, copacul avea tot mai puține fructe, până într-o zi, când, apropiindu-ne de gard, am zărit o grămăjoară de prăsade, pe care puteai ușor să le iei, băgând mâna printre nuiele. Primul semn au fost obrajii, care îmi ardeau de rușine. „De azi înainte să nu mai văd niciunul că sare gardul sau trece printre nuiele spre prăsadul mamei Cleopatra!”, le-am ordonat celorlalți. Acum, peste ani, rămân cu același sentiment: mama Cleopatra a avut nu numai un suflet mare, ci și multă înțelepciune. Mde, prăsadele se trec, dar omenia rămâne...

 Nu pot uita zilele de odihnă, sărbătorile, când sătenii ieșeau pe la porți, stăteau de vorbă, discutau despre bucuriile și grijile casei, ale satului, puneau „lumea la cale”, făceau schimb de experiență (cine face clacă, șezătoare, cine a mai meșterit un război de țesut, cum se pun murăturile, cum se fac conservările pentru iarnă ș.a.). Da horele și Jocul Mare a doua zi de Crăciun și de Paște, la care se aduna tot satul – de la mic la mare!- cine le uită oare?  

Ar putea fi o imagine cu unul sau mai mulţi oameni, persoane în picioare şi iarbă
Paștele Blajinilor în cimitirul din Șamalia.

 

Copilăria  mea, ca și a tuturor copiilor de la țară, mi-a rămas în memorie nu numai prin jocurile dragi, interesante, inspirate, inedite, nu numai prin implicarea-mi în tot felul de munci casnice, agricole, dar mai ales datorită sărbătorilor creștine, tradițiilor, obiceiurilor cunoscute și învățate de la părinți și rude.

 Țin minte cum alergam la recreația mare până în cimitirul satului, aflat chiar în preajmă, căutând-o cu înfrigurare pe mama Chilina, sora mai mare a tatălui, o femeie cu mare credință în suflet. Întrucât nu i-a dat  Dumnezeu copii, avea o afecțiune aparte pentru noi, nepoții. De cum ne zărea, ne făcea semn cu mâna să ne apropiem de lăicerele așternute pe iarbă, unde era cozonac, pască, ouă roșii, bomboane. Femeile ne împărțeau cu bunăvoință aceste pomeni, iar noi, radiind de bucurie, făceam cale întoarsă la școală. De fiece dată, în mijlocul cimitirului, îl puteai vedea pe moș Petrea Stiharu, rămas în amintirea tuturor locuitorilor din Șamalia ca dascălul satului. Unii chiar îi ziceau părintele Petrea. Fidel credinței creștin-ortodoxe, se încumeta să organizeze și să oficieze și în acele vremuri de restriște, de prigoană a tot ce era dumnezeiesc, rânduielile bisericești. Seara, pe ascuns, asumându-și mari riscuri, făcea prohoduri, binecuvânta mesele de pomenire, presta alte servicii divine. Acasă la dumnealui se păstrau steagurile, sfeșnicul, alte atribute funerare, dar mai ales o mulțime de cărți religioase, pe care le dosise atunci când sovieticii au devastat și au dărâmat biserica satului. A rămas în memoria sătenilor și ca un bun învățător în perioada de după Al Doilea Război Mondial. Mătușa Grăchina își amintea că, uneori, la sfârșitul lecțiilor, învățătorul le mai turna „elevilor” câte o picătură de vin de cel bun. Cine știe, poate astfel îl pomenea pe feciorul Gicu, care s-a stins, sărmanul, în anii grei de foamete. Cică, moș Petrea fu chemat să-i petreacă pe ultimul drum pe patru săteni, dar revenit acasă, se pomeni că trebuie să dea comandă de...cinci cruci, căci, lihnit de foame, slăbit de suferință, închise ochii și feciorașul drag.   

 Îmi stăruie și acum în fața ochilor: luminat și bland la față, cu părul sur, barbă alba-albă, de parcă era ninsă. Cu mers liniștit, făcea orice lucru cuviincios, cu evlavie și credință. Meritul dumnealui este că a crescut și a educat un brav fecior, Constantin, om cu verticalitate și cu demnitate. În pofida tuturor  vitregiilor timpului, a rămas neînfrânt. De fapt, trebuie de adăugat că mai toți descendenții dinastiei Stiharu au fost oameni gospodari, cu credință în Dumnezeu, unii fiind deportați în Siberia. Au rămas, însă, tari și dârji, cu dragoste de neam, cu credință în Dumnezeu, chiar și acolo, departe de casă.

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.
Troița din centrul satului

 

Of, că multe mai sunt de povestit...

Într-o vreme, satul Șamalia era înconjurat de podgorii roditoare, aici activa și o fabrică de prelucrare a strugurilor, un atelier, unde câțiva dogari reparau și meștereau butoaie. Precum era „la modă”, gospodăria colectivă era condusă de un venetic, ajuns pe la noi din stepa Rusiei, care cu greu a prins a lega câteva cuvinte în limba noastră. Vine el într-o bună zi la acei dogari, pentru a le da „indicații prețioase”. Le urmări mișcările, văzu și rezultatul muncii acestora, pentru ca, într-un moment, să le zică grav și autoritar: „Munciți voi bine, nu zic, dar e timpul să treceți la metode avansate, cum ar fi diviziunea muncii. Știți ce-i asta? Dacă până acum fiecare dintre voi făcea de unul singur câte un butoi, de azi înainte o să lucrați cu toții la un butoi. Bunăoară, Victor pregătește doagele, Grigore – cercurile, Toader – fundul, iar mata, moș Ioane... (care, spre deosebire de ceilalți, mai tineri, nu cunoștea o boabă de rusă - n.n), o trântește, nici în rusă, nici în română… „prosto staviși ăto dno” (pur și simplu, pui acest fund), ați înțeles?” Ceilalți dau afirmativ din cap, adică, e totul clar, iar moș Ion sare de colo supărat: „Păi numacă, hâtrii s-or juca cu doagele, da prostul să pună fundul! Nu, așa nu merge!”, se răsti bătrânul. „Șeful” rus, care-l cunoștea pe moș Ion drept un bun specialist, dar nepricepând de ce-i nemulțumit, se miră de ce nu înțelege un lucru elementar și repetă: „A mata, moș Ion, prosto staviși ăto dno!” Moș Ion, enervat la culme, trântește barda și o ia spre ușă. Ceilalți îl liniștesc, tot explicându-i că nimeni nu-l face prost, că din limba rusă în română acest cuvânt înseamnă „pur și simplu, după care acesta se mai ogoiește, zicând așa ca să-l audă toți: „Apu așa și trebuia să spună de la bun început deșteptul ăsta de „șef al nostru”, care ar fi tare bine să învețe limba, odată ce s-a oploșit, nepoftit, prin aceste locuri!..”

 

Ce să vă zic? Prin multe au avut a trece și mai trec consătenii mei, bunii mei consăteni... 

Nu pot uita, dar cum să uiți? Îmi reapar și azi în memorie zilele din Săptămâna Mare, când mama se scufunda în pregătirile de sărbătoare: pregătea și cocea cozonac, pască, covrigei, hulubași, vopsea ouă; se făcea luntre și punte, pentru a reuși să cârpească, să lipească cu lut și să văruiască pereții, pentru ca, așa ca la toți oamenii gospodari, casa noastră să fie curată ca un ou; să le rânduiască pe toate, astfel încât să putem întâlni cum se cuvine Învierea Domnului. Desigur, ne găsea și nouă de lucru – să facem curat, să măturăm ograda, dar cea mai importantă grijă era... văruitul pomilor din ogradă și livadă. Nu știu de ce, dar, când îmi aduc aminte de Săptămână Mare din preajma Paștelui... acel miros de var, care împrospăta și înfrumuseța tulpina pomilor și cuprindea toată ograda, îl simt parcă și acum, peste atâția ani... 

Ah, Șamalia! Așa mic cum este acest sat, înșiruit într-o vale, cu case mai vechi și mai noi, îmi este drag ca ochii din cap, căci este al meu, al părinților și străbunilor mei. Aici am văzut lumina zilei, am venit pe lume, am rostit primul drag cuvânt „mama”, am mers la păscut oițele și capra pe imaș, am mers la școală, mi-am făcut primii prieteni, am visat și m-am îndrăgostit pentru prima dată... Mă simt legat cu multe fire de acest loc de pe pământ, căci de aici mi-am luat zborul în lumea mare.

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană şi în aer liber

                         Ion DOMENCO

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 364

 

Susține Natura.md: Devino Patron!