Satul unde dorul devine acasă

Japca mi-a devenit a doua casă

   În inima Moldovei, acolo, unde Nistrul își deapănă poveștile șoptite, unde apele curg leneș și pădurile își întind brațele peste dealuri, se ascunde un sat care pare scos dintr-o carte de basme, satul Japca. Nu este doar un nume pe harta Moldovei, ci un colț de lume unde timpul pare să stea în loc, permițând  frumuseții și liniștii să domnească. 

  De peste trei decenii, Japca mi-a devenit a doua casă, un loc unde inima îmi cântă și sufletul se odihnește. Deși nu sunt băștinașă, această oază de vis, de pe malul drept al Nistrului, m-a adoptat cu brațele deschise, oferindu-mi o priveliște de neuitat și o comunitate de oameni minunați. Fiecare colină, fiecare potecă și fiecare zâmbet de copil mi-au intrat adânc în suflet, transformându-mă dintr-o dedicată profesoară de limba română într-o admiratoare ferventă a acestui tărâm binecuvântat.     

Fiecare casă este o dovadă a hărniciei și a dragostei pentru frumos

  Am admirat întotdeauna oamenii din Japca, gospodari pricepuți, cu suflete mari și mâini dibace. Aici, natura și oamenii conviețuiesc într-o armonie desăvârșită. Fiecare casă este o dovadă a hărniciei și a dragostei pentru frumos, cu grădini îngrijite și flori care își etalează culorile vii la porți. Tradițiile sunt păstrate cu sfințenie, iar sărbătorile sunt momente de bucurie colectivă, unde tinerii și bătrânii se adună pentru a celebra viața și obiceiurile strămoșești. În zori, soarele mângâie blând grădinile, ogoarele, iar seara, luna se oglindește în apele liniștite ale Nistrului, reflectând splendoare peste sat și creând un tablou de o serenitate aparte.

  Această rânduială a lucrurilor nu se oprește doar la grijile zilnice, ci se împletește firesc cu datinile străvechi, îndeosebi, când satul se pregătește să întâmpine cea mai luminoasă sărbătoare a anului – Paștele.

  Învierea Domnului pentru jăpceni nu este doar o sărbătoare religioasă, ci și un ritual profund al reînnoirii, al întoarcerii la rădăcini și al comuniunii dintre oameni. Pe măsură ce primăvara își scutură haina rece și copacii încep să înverzească, satul intră în ritmul pregătirilor pascale. Totul capătă o frumusețe aparte, de parcă natura însăși s-ar alătura efortului gospodinelor de a aduce curățenie și lumină în casele lor.

  Cu săptămâni înainte de Sfânta Sărbătoare, gospodinele și gospodarii își suflecă mânecile și pornesc marea curățenie. Ferestrele sunt spălate până când sticla devine invizibilă, lăsând lumina să se reverse nestingherită în încăperi. Podelele sunt frecate cu perii aspre și săpun de casă, mirosul proaspăt amestecându-se cu parfumul primăverii ce intră pe ușile larg deschise. Totul trebuie să renască sub mângâierea blândă a primăverii. Praful uitării să fie spulberat de adierea proaspătă a dimineților senine, iar colțurile umbrite de tristețea iernii să se umple de lumina caldă a soarelui trezit din visare. Nicio urmă de ger, nicio amintire mohorâtă să nu rămână prinsă în colțurile sufletului – doar verdele crud al speranței, doar trilurile vesele ale păsărilor ce își reiau cântul. 

  Bărbații se ocupă de curtea și gospodăria din afară. Se mătură bătăturile, se scot la soare covoarele țesute în război, se greblează grădinile și se curăță drumurile. Dar cel mai frumos obicei este văruitul pomilor și al caselor. Trunchiurile copacilor strălucesc sub albul pur, ca și cum o mână nevăzută le-ar fi scăldat în lumină lăptoasă. Satul întreg pare să-și fi îmbrăcat cămașa de sărbătoare, o dantelă imaculată țesută din var și visuri de primăvară. Sub cerul limpede, fiecare pom devine un stâlp de lumină, fiecare alee – o cărare spre o lume renăscută. E ca un dans tăcut al purității, o promisiune că totul poate începe din nou, mai curat, mai viu, mai aproape de frumusețea dintâi.

  Porțile și gardurile sunt revopsite, iar în unele case bătrânești, unde lemnul și-a pierdut din strălucire, meșterii satului le reîmprospătează cu modele tradiționale, transmise din generație în generație. Ulițele, mai ales în fața bisericii, sunt măturate și netezite, căci nimic nu trebuie să tulbure sfințenia zilelor ce vin.

  În Joia Mare, bucătăriile din Japca devin adevărate laboratoare ale gustului și tradiției. Mâinile pricepute ale gospodinelor frământă aluatul pentru cozonaci, împletind în el nu doar ingrediente, ci și bucuria și speranța sărbătorii. Coca crește încet, sub privirile pline de nerăbdare ale copiilor, care știu că, odată copți, cozonacii vor avea coaja rumenă și miezul pufos, plin de nucă, mac sau stafide.

Ouăle, simbol al Învierii, sunt vopsite cu grijă și inspirație. Cele mai pricepute femei folosesc tehnici vechi, împodobindu-le cu frunze de pătrunjel și alte plante, înainte de a le scufunda în culori vibrante. Roșul rămâne cel mai folosit, amintind de sângele Mântuitorului, dar și alte nuanțe își fac loc pe masa de Paște – galbenul grâului, verdele primăverii, albastrul cerului senin.

  În oale mari, fierb răciturile, limpezi și aromate, cu bucăți fragede de carne și mirodenii alese. Mielul, simbol al sacrificiului, este pregătit cu multă grijă, în fripturi suculente, așa cum se făcea de veacuri.

Învârtitele și cornulețele cu dulceață sau nucă se coc în tăvi mari, răspândind în casă un miros dulce, irezistibil. Însă cea mai așteptată este pasca, pâinea - simbol al Paștelui, cu brânză dulce și stafide, coaptă cu grijă pentru a fi sfințită în noaptea Învierii.

  Sâmbătă seara, satul Japca capătă o frumusețe aparte. Pe ulițe se văd oameni îndreptându-se către biserică, purtând în mâini coșuri frumos împodobite cu prosoape brodate. Înăuntru, se află bucatele pregătite cu atâta trudă: cozonac, ouă roșii, păscuță, vin și carne de miel. Toate vor fi sfințite, căci niciun Paște nu este deplin fără binecuvântarea preotului.

  Biserica devine inima satului în această noapte sfântă. Oamenii ascultă slujba cu sufletele pline de emoție, iar când preotul rostește: „Hristos a înviat!”, satul răsună de glasurile smerite ce răspund într-un singur suflet: „Adevărat a înviat!”. Lumânările aprinse tremură în mâinile celor prezenți, iar satul, cu toate ulițele sale, pare un ocean de lumină. În acel moment, orice necaz, orice supărare dispar, lăsând loc speranței și bucuriei.

  Dimineața de Paște este plină de lumină și veselie. În casele sătenilor, mesele sunt întinse, încărcate cu toate bunătățile sfințite în noaptea precedentă. Membrii familiei se adună, ciocnesc ouă și își urează sănătate și belșug. Copiii, cu obrajii îmbujorați, își aleg cele mai tari ouă pentru a le ciocni cu frații și verii lor. „Al meu e mai tare!” – se aud râsete și chiote prin ogrăzi.

  După ospăț, tinerii și bătrânii deopotrivă își fac drum unii către alții, vizitând rude și prieteni. Tradiția spune că nimeni nu trebuie să fie singur în ziua de Paște.

  Pentru bătrânii satului, această zi este și un prilej de a le povesti celor tineri despre Paștele din alte vremuri, despre cum se păstrau obiceiurile și despre cât de importantă este această sărbătoare.

   Astfel se trăiește Paștele la Japca – cu suflet curat, cu dragoste pentru tradiție și cu o bucurie molipsitoare. Satul întreg devine o familie, fiecare casă e o insulă de belșug, iar fiecare inimă bate la unison cu cântecele pascale. Paștele aici este un dar – un dar al luminii, al iubirii și al speranței că, după orice iarnă, vine întotdeauna primăvara.

Mănăstirea - un simbol al rezistenței și al statorniciei 

  Când am pășit pentru prima dată în Japca, nu mi-am imaginat că acest sat va deveni atât de drag sufletului meu. Timpul petrecut în mijlocul frumoșilor oameni și deosebitelor locuri m-au făcut să simt că aparțin acestei comunități.

  În toți acești ani, am învățat că adevărata bogăție nu constă în lucruri materiale, ci în simplitatea și autenticitatea vieții de la țară, în legătura profundă cu natura și în unitatea sufletească dintre oameni. Japca nu este o simplă localitate, ci un univers în miniatură, unde fiecare zi aduce o nouă lecție de viață și ne amintește că frumusețea autentică rezistă trecerii timpului.

  Acest sat idilic este o poveste vie, țesută din firele istoriei, credinței și naturii. La marginea lui, se înalță semeață, pe o stâncă, ca o bătrână doamnă, care a văzut multe la viața ei și încă își păstrează farmecul, Mănăstirea „Înălțarea Domnului”, un loc de profundă spiritualitate.   

  În vremurile când regimul comunist încerca să stingă făclia credinței, măicuțele de la mănăstire au rămas neclintite, asemenea stâncii pe care este așezat acest lăcaș de cult. Cu o voință de fier și o convingere  nezdruncinată, ele au transformat mănăstirea într-un far al speranței, luminând calea celor rătăciți în întunericul opresiunii. Neînfricatele călugărițe, în ciuda presiunilor și a politicilor ateiste, au adaptat mănăstirea ca refugiu spiritual pentru comunitate, oferind alinare și speranță celor care căutau un sens în mijlocul regimului totalitar.

  Fondată în secolele XVII-XVIII, mănăstirea a rămas și azi un simbol al rezistenței și statorniciei, fiind singura din Moldova care nu și-a închis porțile niciodată. În fiecare dimineață, clopotele ei  răsună peste sat, amintindu-ne de legătura noastră cu divinitatea și moștenirea culturală.

  Acest simbol al curajului și devotamentului față de valorile spirituale poartă pe ai săi pereți amprenta rugăciunilor neîncetate, iar atmosfera sa emană o liniște profundă, invitând pe oricine îi trece pragul să reflecteze asupra puterii credinței și a fermității de a păstra lumina aprinsă în cele mai întunecate vremuri.

  Pentru noi, profesorii, exemplul măicuțelor de la Mănăstirea Japca este o sursă de inspirație și un model demn de urmat. În fața provocărilor cotidiene, precum lipsa de motivație a elevilor sau dificultățile sistemului educațional, reziliența și dedicarea acestor femei ne amintesc de importanța perseverenței și a credinței în misiunea noastră. Așa cum ele au menținut vie flacăra spiritualității în vremuri de restriște, și noi suntem chemați să cultivăm cunoașterea și valorile morale în rândul tinerelor generații, indiferent de obstacolele întâlnite.

Educația pentru natura locului se face din școală 

  Copiii satului, crescuți în acest mediu autentic, dau dovadă de o creativitate debordantă. În școală, am fost martora nașterii multor talente: mici poeți inspirați de șoaptele Nistrului, pictori tineri care surprind în culori jocul luminii pe dealuri și talentați muzicieni ce transformă sunetele naturii în melodii încântătoare. Ei sunt dovada vie că tradiția și inovația pot coexista, creând o simbioză armonioasă între trecut și viitor.

  Când mergem cu elevii în excursie, la mănăstire, nu le oferim doar o lecție de istorie, ci și una de viață. Înconjurați de peisaje pitorești și de poveștile călugărițelor, copiii învață despre curaj, tenacitate și credință. Aceste valori, sădite în sufletele lor de mici, îi vor ghida pe drumul vieții, asemenea licărului tainic al stelelor în plină noapte.

  În plus, aceste locuri pitorești și încărcate de spiritualitate oferă oportunități valoroase pentru educația ecologică a elevilor. Excursiile permit tinerilor să se conecteze cu natura și să înțeleagă importanța protejării mediului. În aceste locuri, natura devine o sală de clasă în aer liber. Elevii învață să iubească și să ocrotească plaiul natal, să respecte frumusețea și unicitatea acestui tărâm. Ecologia nu este doar o materie de studiu, ci și o filă de înțelepciune, una pe care o deprindem împreună, zi de zi. Copiii știu să respecte pământul, să aprecieze frumusețea florilor și să protejeze fauna locală. Îi vezi cum strâng gunoaiele de pe malul Nistrului sau cum plantează copaci cu o sârguință și responsabilitate care îți încălzesc inima.  

  Fiecare elev este o carte deschisă, o poveste unică care așteaptă să fie scrisă. Sunt onorată să fiu parte din călătoria lor, să le fiu alături în momentele de bucurie și de tristețe, să îi ajut să își descopere potențialul și să devină oameni mari.

  Îmi place să cred că, prin educație, putem schimba lumea în bine. Îi învățăm pe copii nu doar să citească și să scrie, ci și să fie buni, empatici și responsabili. Îi încurajăm să își exprime opiniile, să fie creativi și să își urmeze visurile.

   Iubesc această profesie, iubesc fiecare moment petrecut alături de elevii mei. Ei sunt lumina care îmi călăuzește pașii, sunt sursa mea de inspirație și bucurie. Fiecare zi este o nouă aventură, o nouă oportunitate de a învăța și de a crește împreună.    

Iubesc oamenii și frumusețea autentică de aici 

   Japca e locul unde trecutul și prezentul se împletesc, oferindu-ne lecții prețioase și amintindu-ne că, indiferent de vremuri, spiritul uman poate triumfa.

  Cu umor și o doză de realism, povestea noastră continuă să se scrie, de fiecare dată când soarele răsare peste dealurile acestui sat ospitalier. Timpul parcă stă în loc, iar magia acestui plai pitoresc ne amintește că frumusețea și valorile autentice sunt cele care ne unesc și ne inspiră să fim mai buni. În mijlocul naturii și al oamenilor deosebiți, am găsit un refugiu de vis pe care îl numim „acasă". 

  Așa cum natura regenerează și revine la viață în fiecare primăvară, la fel și noi, profesorii, ne reînnoim forțele și continuăm să educăm generațiile viitoare, cu speranța că ele vor duce mai departe valorile și spiritualitatea acestei așezări unice. 

  În Japca, am învățat că frumusețea se găsește în lucrurile simple: un zâmbet, o floare, un răsărit de soare, un dangăt de clopot, un mal de râu. Am învățat că fericirea constă în a dărui și a primi iubire. Și am învățat că, indiferent de locul în care ne aflăm, putem face diferența.

  Privind în urmă, realizez că alegerea de a rămâne aici a fost una dintre cele mai inspirate decizii ale vieții mele. Japca m-a învățat să văd frumusețea în lucrurile simple, să apreciez fiecare moment și să trăiesc în armonie cu natura și cu cei din jur. Pentru toate acestea, voi rămâne mereu recunoscătoare acestui sat minunat și oamenilor săi.  

  Când treceți pe lângă aceste peisaje de poveste, nu uitați să vă opriți. Respirați aerul curat, ascultați șoaptele pădurii și lăsați-vă învăluiți de magia acestei zone. Poate veți învăța și voi ceva de la măicuțele care au rezistat timpului, de la copiii care visează cu ochii deschiși sau de la natura care ne șoptește mereu: „Viața este frumoasă, dacă știi să o asculți.”  

  Și, de ce nu, poate vă veți aminti și de noi, profesorii, care, chiar și în zilele grele, ne găsim puterea să continuăm a planta semințe de cunoaștere și de speranță, semințele viitorului. Pentru că, la urma urmei, Japca nu este doar un sat. Este o pildă de înțelepciune și un testament al vremurilor.   

Autor: Tatiana Pascaru    

Articol publicat în revista NATURA, nr. 399 

Susține Natura.md: Devino Patron!