Comorile Racovăţului

La fel ca şi alţi afluenţi de stânga ai Prutului de Mijloc, parcursul său întretaie toltrele, modelând peisaje fermecătoare. Nu e un râu prea lung – are doar 67 de km – dar în parcusul său de la izvorul aflat la 2 km nord de Clocuşna (în ţinutul Hotin) şi până la vărsarea în lacul Costeşti-Stânca, de pe Prut, acesta creează o varietate de locuri şi imagini greu egalată de alte râuri. Multe dintre satele de pe malurile Racovăţului au o istorie ce porneşte din timpul marilor voievozi, iar în câteva regiuni se găsesc şi urme ale omului preistoric. Versanţii abrupţi inspiră şi poezie, şi teamă, şi mirare, căci îţi vine greu să crezi că un râu care pe o bună parte din cursul său nu pare prea tumultuos, larg şi puternic, a putut săpa defilee atât de abrupte şi adânci.

Bazinul Racovăţului e un paradis pentru arheologi şi iubitorii de istorie, căci găsim aici numeroase vestigii din diverse perioade. În satul Cepeleuţi, atestat la 1431, adică dinainte de Ştefan cel Mare, au fost găsite minunate vase de lut pictate în roşu, datând din mileniul al IV-lea î.e.n., caracteristice culturii Cucuteni-Tripolie. De asemenea, au fost descoperite câteva unelte din cremene ale omului preistoric, vetre ale unor străvechi aşezări umane, dar şi arme de luptă ceva mai noi, din anii 900-1300 e.n.

La Grozniţa, se văd şi astăzi nişte movile înalte de 8-10 metri, peste 20 la număr, care sunt de fapt tumuli, morminte ale războinicilor tătari nohai puşi pe jaf, ucişi de localnicii care şi-au apărat cu vitejie bunurile. Lângă Gordineşti, un alt sat vechi, atestat la 1429, se aflau cândva ruinele unui misterios monument medieval, un castel, în jurul căruia s-au ţesut mai mult legende. Nu doar castelul te atrage aici, ci şi defileul adânc săpat de Racovăţ.

Buzdujenii este un alt paradis al arheologilor. Aceste locuri par să fi fost populate în continuu timp de 70000 de ani, după cum atestă urmele lăsate în mai multe straturi arheologice. Aici au fost descoperite oase de animale preistorice şi obiecte din cremene. La milenii distanţă, aici s-a aflat vatra unui sat, acum 12000 de ani. Ceva mai recent, găsim vestigii lăsate de agricultori şi crescători de vite din mileniul III î.e.n., oameni ce locuiau în case făcute din bârne şi lut şi acoperite cu paie. Aceştia erau olari iscusiţi şi aveau suflete de artişti. De la ei ne-au rămas câteva oale din lut pictate în ocru şi alb, de o frumuseţe ce dăinuieşte peste veacuri şi în care şi artiştii moderni găsesc sursă de inspiraţie. 

Nici Brânzeniul nu este mai prejos. Pe teritoriul acestui sat vechi, atestat pentru prima dată la 1606, au locuit cândva oamenii epocii de piatră, care-şi făceau unelte şi arme tăioase din cremene, al căror ascuţiş mai taie şi în ziua de azi. Pe o durată de 40000 de ani, aici au existat cel puţin 21 de aşezări umane, în diferite perioade ale istoriei. Vestigiile sunt numeroase şi includ podoabe din os, vase pictate de lut, oase, sape din corn de cerb, instrumente din fier sau bronz, urmele unor case de lemn sau de nuiele, acoperite cu lut. Muzeul de Istorie are cu siguranţă loturi întregi  de relicve de la Brânzeni.

Vedere panoramică a satului Brânzeni. Foto: Lucian Reniță

În afară de numeroasele vestigii găsite aici, Racovăţul este bogat în peisaje şi legende. Defileele de pe segmentul Gordineşti-Buzdugeni-Brânzeni sunt printre cele mai impresionante şi pitoreşti din bazinul Prutului de Mijloc şi din întreaga Moldovă.

Satul Brânzeni este înconjurat de 9 recife, dintre care 4 au o înalţime de peste 200 de metri. Fiecare mahala a satului are stânca ei şi e denumită corespunzător. Una dintre toltre este numită de săteni “Mormântul Uriaşilor”. Legenda spune că aici au murit şi au fost înmormântaţi ultimii oameni uriaşi de pe planetă. Stânca e atât de mare, încât se vede şi din satelit. Sătenii se tem să lucreze pământul sau să rupă pietre din acest recif, întrucât cei ce au încercat au fost parcă blestemaţi, loviţi de ghinion şi de urgii.

Rezervaţia “La castel”, canionul de câţiva kilometri din dreptul satului Gordineşti este poate cel mai misterios dintre toate peisajele racoviţene. Castelul din denumire nu e doar o metaforă, ci a fost un castel real, ale cărui urme chiar au existat aici până acum vreo 60 de ani. Atunci se mai vedeau încă ruinele unui beci, iar alături o masă şi scaune de piatră, bine păstrate. Dar sovieticii le-au distrus, folosind piatra pentru construcţii (deşi Gordineştiul are o carieră gigantică şi nu duce deloc lipsă de piatră). Localnicii vorbesc despre poveştile pe care le spuneau părinţii şi bunicii despre această construcţie enigmatică. Se pare că era un castel impunător, aşa cum sunt cele din cărţi, în care sunt ţinute captive domniţele furate de zmei. Ba mai mult, conform legendelor, în castel chiar a trăit o domniţă. Conform uneia dintre poveşti, un tânăr din sat şi-a ascuns iubita în acest castel, din cauză că părinţii celor doi se împotriveau căsătoriei. În acea construcţie magnifică se întâlneau cei doi îndrăgostiţi. O altă legendă spune că un turc îndrăgostit de o moldoveancă din Gordineşti a construit castelul pentru a o impresiona. Când fata l-a refuzat, turcul a răpit-o şi a ţinut-o cu forţa în palatul dintre stânci. 

Rezervația „La Castel”. Foto: Alecu Reniță

O posibilă legendă ar spune că de fapt castelul a fost construit de un balaur. Acestuia i-a plăcut peisajul frumos din preajma satului şi şi-a făcut acolo o casă. Dar balaurul nu era rău ca în poveşti, ci ajuta oamenii locului. Datorită puterilor sale, era un iscusit fierar şi pietrar şi un luptător de nu-l puteau doborî nici o sută de viteji. Când sufla foc din nări, topea cel mai aspru metal, iar piatra o modela cu ghearele sale puternice. Castelul său era ca niciun altul, cu stâlpi dantelaţi şi flori de piatră pe la ferestre. Când au venit tătarii, balaurul de unul singur i-a pus pe fugă. Atunci când a fost odată o mare vijelie de le lua casele oamenilor, balaurul a suflat odată foc spre norii negri şi-aceia s-au rărit. Iar când era secetă, balaurul a tras odată aer în piept, de s-au adunat toţi norii şi a plouat. Pe toţi cei care voiau să înveţe să lucreze fierul şi piatra, sau să lupte, balaurul îi primea la el şi-i ajuta. Oamenilor locului nu le era frică să aibă aşa vecin, ba chiar se mândreau cu balaurul lor. Odată, pe când zbura pe deasupra Gordineştiului, balaurul văzu pe drum o tânără şi frumoasă fată ducând pe umăr un ulcior de apă şi îngânând un cântec vesel. Se îndrăgosti pe loc. O curtă câteva săptămâni până când fata se îndrăgosti şi ea. Părinţii au fost de acord, aşa că s-au căsătorit, iar fata a trecut să locuiască în castel, fericită alături de balaur. Nu a trecut mult timp şi iată că într-o zi ajunse la palat un om bărbos îmbrăcat în negru. Omul în negru voia să înveţe arta luptei. Balaurul îl primi, deşi nu prea-i plăcu străinul. Nu părea prea deştept, dar zicea că ştie tainele Universului. Se voia umil, dar în ochi avea un licăr de mândrie. Nu era prea puternic şi nici talente nu avea. Dar avea în schimb limba ascuţită şi vorba vicleană. După câteva săptămâni, omul în negru o convinse pe fată să-l părăsească pe balaur şi să plece împreună cu el, iar într-o zi când balaurul se întoarse de la vânătoare, nu îşi mai găsi soţia acasă. O căută peste tot, întrebă prin tot satul şi în satele dimprejur, dar nimeni nu ştia unde e fata. Într-un final, nebun de suferinţă şi de furie, îşi demolă palatul, aruncând pietrele prin tot defileul de lângă Gordineşti, apoi zbură trist către zare şi nimeni nu mai ştiu nimic de el. De atunci, au mai rămas doar ruinele castelului şi pietrele împrăştiate pe malul Racovăţului, printre recife.

Orice am prefera să credem despre castelul de pe Racovăţ şi legendele sale, peisajul în sine merită o vizită de câteva zile, de mers pe jos printre stânci, savurând imaginea şi istoria sau explorând grotele. Defileele Racovăţului sunt printre comorile încă puţin cunoscute ale Moldovei, care încă aşteaptă să fie descoperite.

Lucian RENIȚĂ, 

revista Natura, mai 2012

Susține Natura.md: Devino Patron!