M-or troieni cu drag / Aduceri aminte

    Anul 2025 este declarat Anul Mihai Eminescu, cel care va rămâne veșnic Luceafărul sufletului românesc, Poetul național și universal, creatorul unei opere monumentale în literatura și cultura română. Misiunea fiecărui român, indiferent de epocă și generație, este să-i cunoască și să-i studieze opera, fiindcă Eminescu înseamnă sufletul, gândirea și demnitatea neamului românesc, fiindcă Eminescu nu-i altceva decât România eternă și esența poporului român.    

Poezii

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viața în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!   

La steaua

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, și nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmărește încă.

  Trecut-au anii...

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nțelese, pline de-nțelesuri -
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,
O, ceas al tainei, asfințit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieții,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereții
Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec!

O, mamă, dulce mamă

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu...
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar dacă împreună va fi ca să murim,
Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,
Mormântul să ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu...
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

Mai am un singur dor

Mai am un singur dor:
În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiți un pat
Din tinere ramuri.

Și nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creștet,
Doar toamna glas să dea
Frunzișului veșted.

Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt
Să-și scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar.

Va geme de patemi
Al mării aspru cânt...
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morții
Ne'ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai re'nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-mă!   

Casetă 

„Vezi la noi istorici ce nu cunosc istoria, literaţi şi jurnalişti ce nu ştiu a scrie, actori ce nu ştiu a juca, miniştri ce nu ştiu a guverna, financieri ce nu ştiu a calcula, şi de aceea atâta hârtie mâzgălită fără nici un folos, de-aceea atâtea ţipete bestiale care umplu atmosfera teatrului, de-aceea atâtea schimbări de ministeriu, de-aceea atâtea falimente. Vei afla mai lesne oameni ce pun la vot existenţa lui Dumnezeu, decât suflete înamorate în limba şi datinile străbunilor lor, decât inimi care să iubească caracteristica cea expresivă a poporului nostru, minţi ocupate cu chestiunile de viaţă ale acestui popor, căruia îi scriem pe spete toate fantasmagoriile falsei noastre civilizaţiuni. 

Despre inteligenţa noastră - o generaţiune de amploiaţi... de semidocţi... oameni care calculează cam peste câţi ani or veni ei la putere... inteligenţă falsă, care cunoaşte mai bine istoria Franţei decât pe-aceea a României, fii unor oameni veniţi din toate unghiurile pământului, căci adevăraţii copii de român încă n-au ajuns să înveţe carte... oameni în fine care au făptură şi caracter de la taţii greci, bulgari şi numai numele de la mumă - de la dizgraţiata Românie. 

Schimbaţi opiniunea publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional - spiritul propriu şi caracteristic al poporului din adâncurile în care doarme, faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de idei, în care ideea românesc să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine, fiţi români şi iar români!” 

Fragment din romanul „Geniu pustiu”

Vocația de jurnalist

La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul „Timpul”, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani. Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică și națională, așa cum își propusese.

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de-a doua sufletul meu ține ca la el însuși.” 

„Noi susţinem că poporul român nu se va putea dezvolta ca popor român decât păstrând drept baze pentru dezvoltarea sa tradiţiile sale istorice, aşa cum s-au stabilit ele în curgerea vremurilor; cel ce e de altă părere, să o spună ţării.
    Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrând firea noastră românească, decât să mergem repede înainte, dezbrăcându-ne de dânsa prin străine legi şi străine obiceiuri; cel ce e de altă părere, să aibă îndrăzneala să ne-o spună”.
    

„Libertatea adevărată şi neatârnarea economică sunt două noţiuni identice. Şi când vorbim de neatârnarea economică, înţelegem eliberarea continuă prin cultură şi prin împroprietărirea clasei celei mai numeroase şi exclusiv productive, a clasei ţăranilor…
    Cine susţine însă ca absolute şi neînlăturabile, principii a căror aplicare ar fi echivalentă cu sacrificarea unui interes naţional, acela nu poate fi omul nostru”.    

„De la mişcarea din ’48 şi până astăzi, naţiunea românească, pe tărâm politic, n-a făcut altceva decât să se lepede sistematic de orice tradiţie, să răstoarne orice autoritate, să arunce departe orice s-ar fi putut numi original în viaţa ei naţională şi-n acelaşi timp să adopte, cu mai multă ardoare decât cuartalurile de colonii din America de miazănoapte şi pe o scară tot atât de înaltă, toate reformele, toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internaţionale în viaţa politică şi intelectuală, în limbă, în moravuri, în tot.     

Toată mizeria noastră publică o îmbrăcăm în formele politice ale unei civilizaţii calpe, precipitarea noastră spre fundul răului o numim progres, fierberea unor elemente necurate şi lupta lor cu elementele ce-au mai rămas încă sănătoase în ţară se numeşte politică. Acela ce cutează a se revolta faţă cu această stare de lucruri, acela care îndrăznește să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că progresul nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări, este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii liberale, umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar”.

„În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie, ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau, mai bine zicând, ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii, a multe generaţii dedate la lucru… 
    Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic”.    

„Natura poporului, instinctele și înclinările lui moștenite, geniul lui, care adesea, neconștiut, urmărește o idee pe când țese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viața unui stat, nu maimuțarea legilor și obiceielor străine”.     

Pe 4 august 1879 moare Ștefan Micle. S-a păstrat scrisoarea de condoleanțe trimisă Veronicăi de către Eminescu. 

„Dulcea mea amică, 

Tu știi prea bine că dacă cineva poate prețui pierderea pe care ai suferit-o, acela sunt eu. Trăind într-o poziție sigură și respectată, te vezi astăzi, prin acea sigură lovire, expusă unor schimbări neașteptate, pe care nu le prevezi, pe care o natură sfioasă de femeie, cum e a ta, nici nu le poate prevedea și dacă liniștea unui liman al vieții e adevărata fericire, tu, cel puțin, de n-ai fost fericită, ai avut o lipsă de suferințe, întrucât acestea se nasc din greutățile vieții. Ai avut sprijin pe care-l respectai, cum o știu eu însumi. 

Și dacă-mi dai voie să vorbesc de mine, de acea dureroasă, dar adâncă și întinsă fericire pe care atingerea în treacăt a inimii tale, zâmbetul tău, privirea ta au răsfrânt-o asupra unei vieți atât de izolată și lipsită de fericire, precum este a mea, totuși eu nu voi uita că acea fericire mi-a fost dată între patru pereți, ai tăi, ai lui.

Tu știi, dulce și nobilă amică, că în sentimentul de care-ți vorbesc nu e nimic banal, nimic care să aibă ceva comun nici cu teoria plăcerii la care se-nchină mulțimea celor fericiți, nici cu platitudinile unei tinereți necorupte. Adesea există legi, enigme matematice, pentru a căror dezlegare îți trebuie o singură cifră cunoscută. Adesea un complex întreg de cauze se dezleagă prin o singură cauză necunoscută.

Astfel, viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine. 

Nici nu știu de ce ești parte întregitoare a tuturor gândurilor mele, nici mă preocup s-o știu, căci nu mi-ar folosi la nimic dar este o legătură cu tine neexplicabilă; între viața ta și a mea, dar desigur între a mea și tot ce te atinge pe tine, între a mea și răsuflarea ta pe pământ. 

Veronică - e întâia oară că-ți scriu pe nume și cutez a-l pune pe hârtie - nu voi să-ți spun, dar tu nu știi, nici poți ști cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult încât mai lesne aș înțelege o lume fără soare, decât pe mine fără să te iubesc. Tu nu m-ai făcut fericit, și poate că nu sunt nici capabil de a fi, tu nu m-ai făcut nici atât de nefericit încât să mă nimicesc, dar ceea ce era mai adânc ascuns în sufletul meu, privirea ta le-au scos la lumina zilei. Văzându-te, am știut că tu ești singura ființă în lume, care în mod fatal, fără să vrea ea, fără să vreau eu, are să determine întreaga mea viață. Tu știi prea bine că nici să te amăgesc nu voi, nici îmi pare bine de pierderea ce-ai suferit-o. Tu știi asemenea că nu fericirea mea o am în vedere și că doresc toate nefericirile cu putință, dacă acesta ar fi prețul fericirii tale. Eu aș putea să mor, nedorind altceva decât liniștea ta. Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ: Dumnezeu e în inima noastră. Am înțeles că un om poate avea totul - neavând nimic și nimic, având totul. Eminescu".   

LUCRURI MAI PUȚIN ȘTIUTE DESPRE MIHAI EMINESCU:

- A fost profesor de germană între 1874-1875 la Institutul Academic din Iași. Pe lângă germană, Eminescu știa mai multe limbi străine: latină, greacă, italiană, franceză, spaniolă, turcă, albaneză și sârbă.

- Un detaliu interesant despre Mihai Eminescu se numără și formula sa originală de salut. Cu oricine se întâlnea, Eminescu îl saluta cu „Trăiască nația!”. 

Formula de salut „Trăiască nația!” nu era doar un simplu salut, ci o manifestare a sentimentului său profund de patriotism și dragoste față de poporul român. Acest salut al său stârnea, de obicei, simpatia. Prietenii și cunoscuții, când îl zăreau, obișnuiau să i-o ia înainte și îi spuneau ei ,,Trăiască nația!”. El răspundea cu expresia: ,,Sus cu dânsa!”. 

- Cea mai cunoscută fotografie a lui Mihai Eminescu a fost realizată în 1869, în timpul unei vizite la Praga. Fotografia care a devenit emblematică pentru portretul public al lui Eminescu, a fost realizată în Piața Sf. Wenceslas, atunci când Eminescu avea doar 19 ani.

- Chiar și în fața suferinței fizice și a problemelor de sănătate care l-au marcat în ultimii săi ani, Eminescu a continuat să scrie versuri până în ultimele clipe ale vieții. Ultimele poezii scrise de Mihai Eminescu sunt, ,,Viața" și ,,Stelele-n cer". 

Aurelian Petcu

 Referințe 

 Astfel se stinse cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. George Călinescu 

Eminescu este o cetate cu o singură intrare și cu o sută de ieșiri. Grigore Vieru 

Omul deplin al culturii românești. Cu numele lui magic deschidem toate porțile spiritului. Constantin Noica 

Dacă poporul român dispare şi rămâne o carte a lui Mihai Eminescu, lumea va şti cine au fost românii. Mircea Eliade

Pentru a fi onești și autentici, când vorbim despre Eminescu, trebuie mai întâi să-l recitim. Dan C. Mihăilescu

Ne întoarcem mereu la Eminescu, pentru că poezia lui nu s-a învechit. Eugen Simion

Susține Natura.md: Devino Patron!