Natura şi Cultura, un patrimoniu comun

Cetăţi dacice şi voievodale, mănăstiri şi biserici, conace şi palate, schituri rupestre şi lăcaşuri medievale de rugăciuni, turnuri de pază şi ziduri de apărare, pietre sacre şi gorgane, vetre ale culturii Cucuteni şi situri arheologice, lespezi cu inscripţii arhaice şi Valuri de-a lui Traian, edificii de instruire şi caritate, parcuri şi monumente de arhitectură peisageră, vestigii arhaice şi ruine milenare, răstigniri şi stâlpi de hotar, grote de pustnici şi altare străvechi scobite în calcarul malurilor prăpăstioase – pe toate le găsim pe pământul generos al Moldovei, în sânul naturii, aproape de apele sacre şi izvoarele tămăduitoare, la poalele codrilor seculari sau în adâncul lor, pe costişe sau în văi pitoreşti, pe malurile Nistrului, Prutului sau Răutului.

Natura şi Cultura, un patrimoniu comun
Mănăstirea Căpriana. Foto: Alecu Reniță

Dacii, strămoşii românilor, aveau un cult mistic faţă de natură, se închinau la ape şi la soare, la arbori şi la munţi, îngenuncheau în faţa Pământului-Mumă şi se rugau la cer să le dea ploaie şi belşug. Moldovenii au moştenit de la daci o parte însemnată din acest cult faţă de natură şi de-a lungul secolelor au avut o legătură sufletească şi divină cu pământul matern, cu apele şi pădurile, cu izvoarele şi râurile acestei vetre milenare. Înainte de a construi, de a întemeia un sat sau de a zidi o cetate, moldovenii cereau binecuvântarea lui Dumnezeu şi învoirea naturii, se rugau şi cerului şi pământului să primească în voie şi înţelegere munca omului.

Dragostea adâncă şi înfrăţirea moldovenilor cu natura au creat din veac în veac opere de o mare valoare artistică, religioasă, arhitecturală şi istorică, un patrimoniu deosebit în care găsim credinţa, aspiraţiile, hărnicia şi talentul a zeci de generaţii, a unui întreg popor. Astfel, oricât de potrivnice şi pustiitoare au fost timpurile după epoca de glorie a Domnitorului Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfânt, băştinaşii nu au tras cu barda nici în Natură, nici în Dumnezeu, păstrând cu sfinţenie vatra şi credinţa strămoşească, având grijă să transmită din tată în fiu, din generaţie în generaţie iubirea pentru moşia dăruită de Dumnezeu şi faţă de tradiţiile neamului românesc.

Schitul de la Călărăşăuca. Foto: Alecu Reniță

 

Folclorul, creaţia populară, care adună din veac în veac aspiraţiile, suferinţele şi bucuriile unui neam şi care sunt sufletul în mişcare a poporului şi lada de zestre a fiecărei naţiuni, demonstrează prin orice doină sau baladă, prin legende, mituri, poeme, pilde, poezii şi cântece legătura organică a românilor cu Natura-Mumă, cu păsările cerului şi vieţuitoarele pământului, cu “frunza verde” şi codrul secular, cu Nistrul, Prutul şi Dunărea, cu vatra şi casa părintească, fiindcă de secole pentru român Casa Părintească a fost sinonim absolut cu Baştina şi Pământul natal.

Dacă după atâtea secole de înstrăinare, de invazii, jafuri şi teroare, mai descoperim în codri sau în malurile Nistrului altare şi locuri de închinare Domnului, dacă şi azi băştinaşii, la fel de frumos, ca sute de ani în urmă, doinesc şi horăsc, dacă după decenii de ocupaţie sovietică şi economie comunistă, mai avem monumente ale naturii, dumbrăvi de stejari seculari şi izvoare puternice, poiene cu flori rare şi colonii de egrete, lacuri şi râuri cântate de popor, înseamnă că Dumnezeu aşa a dorit ca să nu fim nomazi, ci stăpâni pe vatra părintească şi pământul strămoşesc.

Casă tradițională. Foto: Alecu Reniță

 

La Ţâpova sau la Căpriana, la Hâncu sau la Curchi, la Socola sau la Japca, la Călărăşăuca sau la Saharna, la Hotin sau la Cetatea Albă, la Napadova sau la Trinca, la Soroca sau la Tighina, la Abaclia sau la Zloţi, la Orheiul Vechi sau la Rudi-Arioneşti, la Feteşti sau la Duruitoarea, la Podoimiţa sau la Raşcov, la Cosăuţi sau la Palanca,– peste tot, în locurile de suflet, o să descoperim lada de zestre a moldovenilor, acel minunat patrimoniu comun născut de natură şi cultură.

O drumeţie pe malurile Nistrului, Prutului, Dunării, Răutului, Cogâlnicului, Draghiştei, Ciuhurului, Racovăţului, Lopatnicului sau Lăpuşniţei ne deschid ochii spre alte orizonturi şi ne arată cât de frumos pot fi adunate într-un patrimoniu comun, Natura lui Dumnezeu şi Cultura Omului.

 

Alecu RENIȚĂ

Articol publicat în numărul 232