Pe cărările anului 2020

Anul acesta pandemia, și mai ales efectele ei, au răzbătut până în sufletul fiecăruia. Nu doar economic sau sanitar, ci și social, la nivel de interacțiuni cu prietenii, hobby-uri, călătorii, timp liber și divertisment. Și noi, la redacție, ne-am pomenit constrânși în deplasări: ne-a fost greu să ajungem în locurile unde am promis că vom veni, am așteptat mici îmbunătățiri ca să ne putem plimba prin țărișoara noastră mică.

Ca mulți alții, am fost nevoiți să trăim din amintiri, din ceea ce am reușit să trăim până la debutul pandemiei. Pe alocuri am reușit să revedem locuri dragi, cu priveliști frumoase pe care le-am sorbit și savurat mai intens ca niciodată. Toate destinațiile au devenit un plăcut balsam care ne-a ținut de urât în tot acest an: am încercat să vă transmitem și vouă toată savoarea locurilor frumoase în care am găsit inspirație și speranță pentru timpuri mai blânde.

Privind retrospectiv, pe parcursul anului 2020, Nistrul a fost în mare parte cel care ne-a primit în brațele sale. L-am admirat susurând în timp ce trecea prin dreptul mai multor localități – toate vechi, pitorești și alintate de îmbrățișarea acestui fluviu.

La Holercani, Molovata și Marcăuți l-am văzut acoperit de gerul iernii, sticlos și unduit într-o potcoavă largă, asemenea unui golf marin. Doar aici, în aceste locuri, am văzut Nistrul atât de lat, întins la soare ca o șopârlă gigantică cu solzi de gheață. Atunci, în miezul iernii, priveliștea mi-a amintit de fundalul seducător al litoralului grecesc, unde frumoasa Egee se ițește după fiecare căsuță și se pierde undeva la orizont în albastrul de aceeași nuanță a cerului mediteranean.

Vatra veche a satului Holercani se află sub apele Nistrului, în urma ridicării barajului de la Dubăsari în anul 1954. Doar biserica, fiind pe locul cel mai înalt, a rămas să vegheze un sat dispărut sub ape. Foto: Alecu Reniță

Vedere din dreptul satului Mărcăuți. Foto: Alecu Reniță

Primăvara, cu explozia ei de verde crud, m-a purtat la Dubăsarii Vechi, așezat într-un meandru pitoresc al Nistrului, de unde poți savura o priveliște de neuitat a platoului de la Coșnița, situat pe malul celălalt al fluviului. Pe moșia acestui sat, cu aproape 100 de ani în urmă, a trăit vestitul astronom Nicolae N. Donici, care și-a construit chiar un observator astronomic propriu aici.

Vedere spre Nistru de la Dubăsarii Vechi. Foto: Alecu Reniță

La Șerpeni malurile Nistrului fremătau de prospețime: pădurile se nășteau din nou, încolăcite de brațele unduitoare ale Nistrului, iar mirosul de scoarță și mușchi primăvăratic mi-a rămas întipărit în simțuri chiar și după ce am plecat de acolo.

Admirând Nistrul. Foto: Gheorghe Țîcu

Un pic mai la vale, la Gura Bâcului, pășunile din jurul lacului Sălaș erau deja pline de verdeață și stropite cu insule de romaniță atunci când am ajuns acolo pentru a vă povesti frumoasa poveste a locului.

În miezul verii fierbinți și secetoase, am revăzut Nistrul umflat de ape la Țâpova. Din fața mănăstirii rupestre, săpată în rocile calcaroase ale canionului, fluviul părea că înghite insulițe și stuf, amenințând să urce spre complexul monahal unde turiștii se îngrămădeau pentru a admira splendoarea acestui tablou.

Panorama Nistrului la Țîpova. Foto: Silvia Ursul

De undeva din măruntaiele canionului acoperit de vegetație, pe ale cărui pante abrupte șerpuiau mici cărări către Nistru, venea apa răcoroasă a patru cascade și cale de aproximativ 4 km susura sub forma unor râulețe subțiri, încăpățânate și determinate să sape în piatră. Pentru mine defileul Țâpova a devenit un simbol înfrățit cu Valea Ciornei, un alt afluent al Nistrului care străbate un canion la fel de impresionant de la Șoldănești și până la Mateuți. În multe privințe, acest defileu se aseamănă cu peisajele stâncoase din bazinul Prutului, acolo unde Ciuhurul, Racovățul, Draghiștea creează defileuri la fel de spectaculoase.

Defileul Horodiște-Țîpova văzut din locația „La Măslin”. Foto: Silvia Ursul

De fapt, la scurt timp după această excursie, am ajuns la canionul Horodiște și defileul Duruitoarea, din raionul Râșcani, tot în miezul verii fierbinți. Aici râul Ciuhur și-a făcut drum spre Prut săpând în Toltrele Prutului – un fascinant recif coralier ce străbate întregul colț de nord-vest al Republicii Moldova, format în urma retragerii Mării Sarmatice (acum 10-20 milioane de ani).

Canionul Horodiște-Druță. Foto: Gheorghe Țîcu

În miezul canionului scurt, de aproape 4 km, am descoperit un amfiteatru natural deosebit de frumos, larg și impunător, îmbrăcat de sus până jos în iarbă și mușchi într-o culoare deosebit de vie, în contrast cu uscăciunea din restul defileului. Am admirat Ciuhurul la vărsare în lacul Costești-Stânca, în dreptul localității Văratic, acolo unde întregul imaș era inundat, iar la Duruitoarea Veche – cel mai impresionant complex de stânci și grote – am regăsit peisajele frumoase pe care le-am văzut aici cu cinci ani în urmă: platoul înalt și stâncos, de pe care se deschide o panoramă superbă către sat și către lacul Costești-Stânca.

Amfiteatrul verde. Foto: Gheorghe Țîcu

Însă perla verii 2020 a fost fără îndoială lunca Prutului de Jos, inundată cu toată apa Prutului la Beleu. Pentru mine, întreg peisajul avea un aspect lacustru parcă desprins din povești: toată întinderea de iarbă și scaieți de la malul lacului era acoperită de ape, hectare întregi erau înghițite de apele Prutului, iar bolta cerească se pierdea la orizont în albastrul lacului Beleu. Asta se întâmpla la mijloc de iulie, iar în cele 24 ore cât am stat acolo, vedeam cu propriii ochi cum nivelul apei tot creștea și creștea, simțeam cum apele vin și înghit lacom orice metru pătrat de uscat și instaurează pe un termen indefinit o frumoasă împărăție lacustră. După ce am plecat de acolo, am aflat că apele s-au retras la limitele normale, așa că mă bucur, chiar și acum, de această scurtă întâlnire cu peisajul fermecător ce i-a oferit lacului straie noi pentru un an înainte.

Lacul Beleu și-a revărsat apele peste întreg imașul. Foto: Gheorghe Țîcu

Toamna am avut norocul să găsesc în raionul Căușeni, în vatra satului Sălcuța, urmele unui duhovnic și tămăduitor moldovean, pe nume Ioan Zlotea, care a trăit aici cu mai bine de 100 ani în urmă. Pe locul unde a trăit am găsit înălțată o casă-muzeu ridicată în cinstea acestei personalități, de către nimeni altul decât domnul Ion Găină – muzeograf, publicist, istoric și sălcuțean neîntrecut în entuziasm. Datorită lui am aflat povestea impresionantă a creștinului Elisei, devenit Ioan Zlotea, poveste pe care v-am depănat-o cu plăcere în paginile revistei NATURA.

Căsuţa monahului Ioan Zlotea, reconstruit monahului Ioan Zlotea, reconstruită. Foto: A. Reniță

Începutul acestei ierni m-a găsit cu o amintire frumoasă, dintr-o iarnă precedentă, petrecută acolo unde Răutul trece pe lângă Cașunca. În memoria mea, totul era acoperit de zăpadă și ceață, unidimensional, fără distanțe și înălțimi. Era o imensitate albă din care încetul cu încetul am reușit să disting silueta Răutului și canionul larg ca un amfiteatru prin care acesta trecea.

O dimineață de iarnă la Cașunca, pe malul Rătului. Foto: Silvia Ursul

* * *
Iată că am ajuns la finalul acestui an care, fără îndoială, ne-a învățat multe. Ne-a învățat să apreciem momentele frumoase ale vieții, când suntem în deplină putere și sănătate să călătorim și să vedem cu ochii noștri destinațiile care ne îmbie. Ne-a amplificat amintirile și pe alocuri ne-a făcut să ne simțim triști că nu am prețuit la timp viața noastră înainte de pandemie.

Dar partea bună e că în anul următor, când vom răzbate la iarbă verde, vom avea iar șansa de a călători, vedea și respira aceste colțuri pitorești de care eu v-am povestit mereu cu mare plăcere și bucurie de ghid virtual. La Mulți Ani cu sănătate! Ne revedem în 2021 alături de Revista NATURA!

Silvia URSUL
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 345

Susține Natura.md: Devino Patron!