Ţâpova: canioane învăluite în mister

Există locuri pe care le-ndrăgeşti din prima, imaginea lor o porţi în timpuri şi anotimpuri, iar dorul revederii e unul care nu-ţi dă pace. Prima întâlnire „tete-a-tete” cu impresionantele tablouri de la Ţâpova a fost acum şase ani. Am hălăduit pe stânci, am admirat schiturile rupestre, cascadele, dar simţeam că mai e nevoie de ceva.

Ţâpova: canioane învăluite în mister
Mănăstirea rupestră. Foto: Dinu Rusu

Am înţeles că ceea ce-mi văd ochii e prea puţin, că a rătăci pe nişte cărări priporoase e doar un fel de călătorie în prezent. Dincolo de cadrul natural deosebit, înscris în Rezervaţia peisajistică
„Ţâpova” (cu o suprafaţă de 306 ha),locurile de aici sunt presărate cu o mulţime de istorii adevărate şi legende. Fie că pornesc de pe timpurile getodacilor sau din anii de domnie ai lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, toate au ceva interesant, provocator chiar.

Am intrat în lumea poveştilor locurilor însoțit de ghidul Ludmila Iftodi, profesoară la gimnaziul de la Lalova, Rezina. Astfel, am făcut ochii mari când mi-a spus că unul din maluri are formă de leu, iar „în pântecele” acestuia sunt o mulţime de grote. Ludmila Iftodi îmi vorbeşte şi despre o comoară care se zice că ar fi ascunsă „în burta” dealului în formă de leu. Nu se ştie ce fel de bogăţii sunt, se afirmă, însă, că pot fi zeci de tăbliţe de lut cu fel de fel de înscrisuri. Ne apropiem de o crăpătură prin care odinioară se ajungea la un lac tainic, cu apă dulce. Mai târziu acesta a fost secat de cinci călugări veniţi din cinci colţuri de ţară, pentru a nu fi folosit de oamenii răi.

Oprim şi la „Cascada Morţii”. Aici, pe timpul geto-dacilor, o dată la patru ani, era săvârşită o jertfă. Legenda spune că cel mai vrednic flăcău din cetate oprea apa râului când se făcea ritualul - jertfirea unui berbec. Apoi se dădea drumul apelor, care se duceau spre Nistru, purtând cu ele jertfa. Dacă sângele ajungea în bătrânul fluviu înaintea victimei, jertfa era primită. În schimb, dacă victima ajungea prima, era semn rău şi trebuiau făcute mai multe rugăciuni. La fel era semn rău dacă berbecul era oprit de pietre, iar apele cascadei nu-l mai duceau până în Nistru. Una din povestirile locului spune că pe aici şi-a sfârşit viaţa poetul mitologic grec Orfeu, iar mormântul lui se află la poalele stâncii şi este acoperit cu o lespede cu şapte săgeţi. Se zice că de pe stâncă legendarul poet s-ar fi aruncat în apele Nistrului.

Nistrul la Țîpova. Foto: Dinu Rusu

 

Tradiţia mai spune că la această cascadă erau două feluri de apă: vie şi moartă. Ambele erau de folos. Astfel, cu cea moartă unii se vindecau, iar cea vie le dădea putere altora. 

La locul unde cândva era cascada, Ludmila Iftodi îmi mai spune o legendă. Se zice că în preajmă era cuptorul cetăţii. O dată în an, femeile geto-dace făceau o coptură şi o lăsau la soare ca să o mănânce păsările cerului. Femeia a cărei coptură era mâncată prima, până la ultima fărâmitură, era considerată destoinică să coacă pâini, la marile sărbători, pentru întreaga comunitate.

Pereţii abrupţi care „urmăresc” curgerea bătrânului Nistru ascund vechi sihăstrii de piatră. Chiar dacă au fost folosite de primii creştini, în perioada persecuţiilor, istoricii afirmă că acestea, mai degrabă, au fost săpate de geto-daci. La intrarea în defileul Ţâpova, aproape de aşezarea rupestră, aceştia au ridicat şi o cetate de pământ.

Specialiştii spun că şi grotele rotunde sunt ale geto-dacilor, iar în ele strămoşii noştri se rugau. Mai mult, sunt zeci de caverne sau poate sute în care locuiau geto-dacii. Nimeni nu le mai ştie numărul. Potrivit unor publicaţii, în perimetrul sihăstriei rupestre au fost descoperite peste cinci sute de semne şi inscripţii pe pereţi, datate cu perioada pre-creştină.
Complexul rupestru al Ţipovei a fost probabil, la origine, un templu solar egiptean, grecesc sau dacic, poate chiar şi mai vechi, primordial, paleolitic, date pentru prezentarea acestei ipoteze existând la Ripiceni-Izvor, Mitoc, Brânzeni, Trinca, Cosăuţi şi alte staţiuni paleolitice din arealul carpatonistrean, spunea regretatul scriitor şi dacolog Andrei Vartic.

Potrivit lui, acest templu uriaş al credinţei ortodoxe, dar şi al ştiinţei necesare credinţei, permite să afirmăm că monahii şi maicile, dar şi mirenii ortodocşi, dar şi sihaştrii din antichitate, posibil geto-daci, dar şi greci, şi egipteni, şi de alte etnii, care au locuit şi construit Ţâpova la hotarul de Est al Europei, au fost păstrătorii unor vaste cunoştinţe şi a unor ritualuri sacre deosebit de importante pentru devenirea şi mântuirea omului. 

Mănăstirea rupestră Ţâpova are trei complexe. Astfel, Biserica „Sfintei Cruci” şi cele câteva chilii sunt de prin secolele XI-XII. Ceva mai târziu, în veacurile XIV-XV, a fost săpată biserica „Sfântul Nicolae”. Sfântul locaş cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” datează din secolele XVI-XVIII. La 1828 (1827, în unele surse) începe construcţia complexului monastic din deal. În anii celui de-al doilea război mondial, mănăstirea Ţâpova a fost parţial distrusă. În anul 1949 sovieticii au închis sfântul locaş. Biserica a fost transformată în depozit de tutun. Revine la menirea de odinioară abia peste patru decenii şi jumătate. 

Ludmila Iftodi, un ghid de nota 10! Foto: Dinu Rusu

Ghidul Ludmila Iftodi spune că la Complexul rupestru Ţâpova s-ar fi cununat în taină Ştefan cel Mare şi Sfânt cu Maria Voichiţa. O altă legendă spune, însă, că cel mai de seamă domnitor s-ar fi cununat aici, la fel în taină, cu Maruşca, prima sa soţie. Despre relaţia dintre cei doi se ştiu prea puţine lucruri. Potrivit unor istorici, Maruşca şi Ştefan cel Mare ar fi avut un fecior – Alexandru.

Până astăzi se zice că o nălucă îmbrăcată în alb şi cu o maramă până la pământ cutreieră prin preajma complexului rupestru şi se arată, chiar dacă foarte rar, celor care trec pe acolo. Unii susţin că ar fi vorba de umbra Maruşcăi. În orele nocturne, la Ţâpova mai hălăduieşte o fantomă numită „Călugărul negru”. Printre fenomenele interesante, incredibile pentru unii mai amintim și faptul că la Ţâpova, mai ales atunci când este lună plină, este vizibil în vale un oraş antic. Totodată, peste tot, pot fi văzute bile strălucitoare şi scântei de diferite culori – albastru închis şi deschis, alb şi, mai rar, galben. Este de-a dreptul uluitoare şi „ceaţa luminoasă”, care planează deasupra pământului şi pietrelor. Mulţi din cei care ajung înainte de apusul soarelui la cascadele din dreapta defileului spun că din pământ ar străbate vocile unui cor de bărbaţi.

Credința populară mai arată că persoanele care stau câteva zile la mănăstire, apoi în defileu, reuşesc să scape de fel de fel de frici, cum ar fi: de înălţimi, întuneric, şerpi, apă. Totodată, unii ajunşi aici sunt „prizonierii” senzaţiilor inexplicabile - aceste locuri au o încărcătură energetică deosebită. De aceea, Ţâpova e la mare căutare printre adepţii ezoterismului, magiei sau tradiţiilor hinduse.

Vedere a Transnistriei din grotele de la Ţâpova. Foto: Dinu Rusu

La Ţâpova timpul are alte legi decât cele ştiute. Uneori pare prea grăbit, alteori parcă se opreşte şi aşteaptă să fie rugat să o ia din loc. O fi de la încărcătura istorică, de la rugăciunile rostite secole la rând, de la energiile adunate în timp de la mii sau poate chiar milioane de oameni care au trecut pe aici. A reveni la Ţâpova e o lecţie, a te ruga la Ţâpova e o chemare, a vorbi despre Ţâpova e o datorie. 

 

Dinu RUSU

Articol publicat în numărul 279