Devino Patron!

Amintiri bizantine de la Pohrebea

Amintiri bizantine de la Pohrebea
Biserica de la Pohrebea, o bijuterie pe care o pierdem. Foto: Silvia Ursul

La Pohrebea, la 38 km distanță de Chișinău, pe celălalt mal al Nistrului, își duce zilele o adevărată bijuterie istorică, veche de un secol și năpădită de paragină. E vorba de biserica „Sf. Alexei”, pe care am descoperit-o întâmplător, la sugestia unor prieteni care s-au aventurat pe acolo și au rămas impresionați de frumusețea lăcașului.

Am avut grijă să ajung la Pohrebea cât am putut de repede, căci eram atrasă de stilul arhitectural care îmi aduce aminte de splendorile Bizanțului. Capodopera asta, pe mal de Nistru, la margine de Europă, m-a intrigat atât de mult, încât am decis să o văd cu ochii mei și să mă informez astfel încât să pot spune despre ea și celor care încă nu știu de existența ei.

Așa se face că am ajuns la Pohrebea, un sat din componența raionului Dubăsari, sub administrația autorităților moldovenești. Sătucul arată deosebit de pitoresc: ulicioare înguste și garduri din piatră exact ca localitățile din Rezervația cultural-naturală „Orheiul Vechi”. De altfel, asemănarea nu este întâmplătoare: conform istoriei, satul Pohrebea a fost înființat în 1769 de  ătre un grup de oameni originari din satul Pohrebeni (raionul Orhei). Acești primi locuitori au adus probabil cu ei arhitectura satului natal și au construit gospodării aidoma celor de acasă. Chiar și porțile și gardurile respectă aceleași canoane de arhitectură și estetică, păstrând simbolurile și elementele decorative preluate din lunca Rătului, ce ascund în spate tainele cioplitului în piatră.

Poartă din satul Pohrebea ce prezintă elemente decorative specifice satelor din regiunea Orheiul Vechi. Foto: Silvia Ursul

 

Și totuși, în mijlocul satului se înalță un lăcaș de cult cu totul special, aproape străin de rigoarea estetică a zonei: biserica de la Pohrebea. Istoria zice că această biserică a fost construită cu 106 ani în urmă la porunca țarului Nikolai al II-lea, ca o metodă de a asigura însănătoșirea fiului său, țareviciul Alexei, bolnav de hemofilie (condiție ereditară, transmisă de mamă și care se manifestă la descendenții de sex masculin printr-o predispoziție spre hemoragie). Se zice că țarul a fost consiliat în această problemă de către călugărul Rasputin, care l-a sfătuit să ridice un șir de biserici la periferiile vestice ale Imperiu Rus, de unde să se înalțe zilnic rugăciuni către cer pentru însănătoșirea lui Alexei. Din cele 12 biserici planificate inițial pentru a fi construite în acest scop au fost ridicate doar șapte. Planurile pentru restul au fost zădărnicite de revoluțiile care au cutremurat Imperiul Rus. Cea de la Pohrebea a reușit să fie construită în perioada 1910-1912 și a fost numită în cinstea moștenitorului la tron, țareviciul Alexei.

Zidurile bisericii de la Pohrebea. Foto: Silvia Ursul

 

Arhitectul eparhial Todorov a optat pentru un stil inedit, specific bisericilor în stil bizantin care pot fi văzute și astăzi în întreaga Grecie. Adițional, au fost adăugate elemente noi de arhitectură care lipseau în cazul altor obiecte de cult din Basarabia acelor zile: crucea oblică a Sfântului Andrei, prezentă pe fațadele estice și vestice ale bisericii. La aceasta se mai adaugă și înfloriturile, dantelăriile, elementele decorative cioplite în piatră, care probabil arătau încântător pe vremea când biserica era proaspăt înălțată și își chema enoriașii la rugăciune.

Crucea oblică a Sfântului Andrei. Foto: Silvia Ursul

 

În anii celui de-al doilea război mondial biserica și-a sistat activitatea, fiind bombardată cu obuze (nu se știe de cine exact, căci biserica era situată pe un deal, perfect vizibilă, și nimeni nu voia ca inamicul să o folosească în scopuri strategice). În urma acestor bombardamente lăcașul și-a pierdut cele 4 cupole și turla clopotniței. Astăzi potențiala lor reconstrucție cere multă creativitate și atenție pentru a nu periclita stilul original, căci nu s-au păstrat mărturii de epocă care să demonstreze felul în care biserica arăta exact. Tot în urma războiului, zidurile bisericii au fost străpunse de multe gloanțe. Urmele lor se mai văd și azi, iar pentru mine păreau a fi niște martori muți ai istoriei sângeroase din acest sat (probabil că biserica a fost locul unor execuții militare sau civile).

Urme de gloanțe rămase în zidurile bisericii. Foto: Silvia Ursul

 

De atunci, obiectul de cult a rămas gol și lăsat să se dărâme. Deși nu s-au păstrat surse de informații din perioada sovietică, nu e greu să ne imaginăm că biserica a fost neglijată intenționat în acei ani, mai ales că era atât de puternic legată de imaginea și amintirea familiei imperiale. Edificiul a mai avut de suferit și în timpul  conflictului armat de pe Nistru din anul 1992, iar de atunci starea de degradare a fost accelerată și de daunele provocate de vicisitudinile vremii.

Astăzi biserica se găsește într-o stare dezastruoasă. Puținele ferestre care au rămas sunt acoperite de obloane de lemn, pereții au tencuiala căzută și simbolurile arhitecturale nu mai sunt vizibile, iar în interior se găsește doar o icoană a Maicii Domnului şi un suport pentru lumânări. Locul unde erau cupolele acum este năpădit de buruieni, iar înăuntru, chiar pe locul unde ar trebuie să fie altarul, crește un covor de plante. Pereții, care odinioară găzduiau picturi cu scene biblice, sunt scrijeliți acum cu inscripții golănești de genul „X a fost aici”.

Icoana Maicii Domnului, singurul simbol coana Maicii Domnului, singurul simbol din interiorul bisericii de la Pohrebea. Foto: Silvia Ursul

 

Din loc în loc am văzut materiale de construcții, cutii de vopsele și instrumente – semne că există o inițiativă a autorităților locale de a restaura acest monument de arhitectură. În acest sens, în 2016 s-au alocat bani pentru realizarea unei schițe a proiectului de restaurare. Arhitectul Vasile Eremciuc s-a ocupat de acest lucru, și după multe cercetări prin arhive, a propus spre aprobare trei schițe finale. Dintre acestea, a fost acceptată o variantă de compromis între arhitectura bizantină și cea slavonă, în care turlele mici și centrale au fost concepute sub formă de clopot, iar turla clopotniței sub formă de piramidă.

Totuși, pe lângă schița de proiect, este necesară realizarea unui proiect tehnic, care implică cheltuieli financiare mari (specialiștii estimează că ar fi nevoie de 350 de mii de lei). Scopul acestui proiect este să asigure, printre altele, respectarea stilului și aspectul original al bisericii, folosirea materialelor tradiționale, restaurarea decorațiilor cu ajutorul cioplitorilor în piatră calificați și alte proceduri menite să păstreze aspectul autentic al acestei biserici unice de pe malul Nistrului. Deocamdată lucrările bat pasul pe loc, căci nu se ajunge la un consens în privința dilemei „restaurare versus conservare” (unii doresc doar conservarea lăcașului și includerea acestuia în circuitul turistic, alții doar consolidarea parțială, și în final ultimii doresc restaurarea completă și asigurarea funcționării bisericii ca lăcaș de cult ortodox).

Panou informativ care solicită contribuții financiare pentru restaurarea bisericii. Foto: Silvia Ursul

 

În tot acest timp, biserica intră în pământ și se risipește, iar puținii turiști care se abat pe la Pohrebea suspină la vederea acestei perle arhitecturale ciuruită de gloanțe, uitată și lăsată pradă vânturilor din podișul Nistrului. Un panou amplasat în fața bisericii înștiințează pe cei curioși de faptul că se acceptă donații pentru restaurare într-un cont bancar și oferă un model de prezentare a acestui obiect de cult complet restaurat. În rest, biserica e învăluită într-o liniște caracteristică locurilor unde ruinele înlocuiesc mărețiile de altă dată. Unica deosebire e că în țări străine ruinele sunt vechi de mii de ani și încă se mai țin. Aici, la Pohrebea, biserica veche de un secol arată precum chipul veștejit înainte de vreme al unui om trecut prin greutăți nesfârșite.

Cine știe prin câte încercări va mai trece această biserică până când vom învăța să păstrăm puținele edificii care au rămas în picioare pe acest pământ măturat de toate capriciile istoriei?

 

Silvia URSUL

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 331

Susține Natura.md: Devino Patron!