Poarta Albă – poartă spre mântuire a neamului românesc

La Mănăstirea cu hramul Duminica Sfinților Români de la Poarta Albă am ajuns prima dată prin pronie divină. Am descoperit aici, pe coama unui deal aflat în bătaia vânturilor dobrogene, un loc, care, deşi încă în construcție, transcede istoria, fiind indisolubil legat de conștiința neamului românesc. Sincronicitate sau nu, venind dintr-o lume dispărută și aproape uitată, înainte de unirea Dobrogei cu România, în timpul stăpânirii otomane, localitatea Poarta Albă era cunoscută sub denumirea de Allah Kapî, în traducere, Poarta Raiului. Ce bucurie pentru noi, cei care facem acum această descoperire!  

Colonia de la Poarta Albă. Mănăstirea situată la ieşirea din satul Galeşu, comuna Poarta Albă, a fost ridicată pe locul fostului lagăr Coasta Galeşu, un loc pustiit, aflat în bătaia crivățului şi lipsit de orice sursă de apă. Lagărul de la Poarta Albă, împreună cu celelalte 17 șantiere, era în fapt o colonie de muncă forțată. Nouă dintre acestea au fost considerate adevărate lagăre ale morții și doar pentru neuitare le voi numi: „Columbia” (o suburbie mizeră a Cernavodei), „Saligny”, „Medgidia”, „Poarta Albă”, „Noua Culme”, „Galeşu”, „Peninsula”, „Capul Midia” și „Constanţa”. Poarta Albă – Poarta Raiului, a fost o închisoare destinată mai ales preoţilor de mir şi călugărilor. Astfel, au fost închişi şi supuşi torturilor fizice şi morale mii de monahi, al căror număr exact nu va fi ştiut niciodată. Între cei are au viețuit vremelnic în acest loc de chin, se numără figuri mărturisitoare ale preoţimii ortodoxe române, dintre care vreau să amintesc, cerând iertare celorlalți, pe care nu pot să îi cuprind aici, pe: Arsenie Boca, Ilie Lăcătuşu, Adrian Făgeţeanu, Constantin Galeriu, Crăciun Oprea, Ioan Negruţiu, Gherasim Iscu şi mulţi alţii, care au trecut de mult în veşnică odihnă.

Poată spre Rai. De la Poarta Raiului la poarta spre nemurire, pentru mulți, loc fără de întoarcere, este o diferență ca de la Cer la Pământ. După instaurarea regimului comunist în România, la acea vreme condus de Gheorghe-Gheorghiu Dej, s-a pus în practică politica de epurare a elitei românești, prin muncă forțată, prin realizarea Canalului Dunăre – Marea Neagră. Construcția lui avea, evident, un alt scop, oficial, departe însă de realitatea crudă. Scopul neoficial, care a schimbat destinul multor oameni și chiar al țării, era nimicirea fizică, nu numai a oponenţilor politici, ci şi a tuturor celor, care, prin apartenenţa socială, erau încadraţi de partidul comunist în rândul „duşmanilor de clasă”. Securitatea a operat rapid și eficient arestări în rândul, aşa-numiţilor chiaburi, foști proprietari, foşti ofiţeri şi poliţişti, foşti funcţionari de stat, a făcut arestări în rândul clericilor şi monahilor, în rândul ţăranilor care se opuseseră colectivizării agriculturii, dar și din rândul membrilor activi ai partidelor politice istorice. Mare parte dintre aceştia, numiți „condamnați administrativ” nu au fost judecaţi sau condamnaţi, ulterior fiind eliberați pur și simplu, la fel cum au fost arestați, fără nicio explicație. Puțini dintre cei care au ajuns aici sau în alte locuri similare, s-au întors la casele lor, în caz că au mai găsit una.

Mănăstirea Sfinților Români de la Poarta Albă. Mănăstirea, a cărei piatră de temelie a fost pusă în anul 2012, este închinată, așadar, memoriei deţinuţilor politici încarcerați în lagărul de la Poarta Alba, dintre aceștia, mulți găsindu-și sfârșitul pe aceste meleaguri. Marea majoritate a celor aduși aici, între anii 1950 și 1953, pe malurile Canalului Dunăre-Marea Neagră, la Galeșu, au fost preoţi de mir şi călugări. Bazele mănăstirii, ridicate chiar pe locul fostei colonii, cunoscută și sub numele „Plaiul Popilor”, au fost puse de Părintele Arhimandrit Justin Pârvu, Stareţul Mănăstirii Petru Vodă din judeţul Neamţ, care își dorea să ridice câte o mănăstire sau măcar o biserică, pe locul fiecărei temnițe comuniste. Din păcate, aceasta de la Galeșu, a fost ultima lui ctitorie. Sfinţirea locului a avut loc pe data de 1 iunie 2012, chiar în ziua de prăznuire a Sfântului Justin Martirul şi Filozoful, în prezenţa IPS Teodosie Arhiepiscopul Tomisului, dar și a multor preoți, foști deținuți aici și a multor mireni printre care s-a numărat și viitoarea stareță. Biserica actuală, ce este de fapt paraclis închinat Sfântului Justin, este construită, citând un arhitect - în stil bizantin, în formă de cruce, cu abside drepte şi cu pridvor închis, fiind ridicată din cărămidă şi acoperită cu ţiglă roșie. O nouă biserică, mult mai mare, este în curs de construcție, desăvârșind lucrarea părintelui Justin Pârvu.

Un nou început. Deși pierdută în necunoscut, dar și în monotonia peisajului, în prezent, mănăstirea a înflorit, devenind tot mai cunoscută şi mai căutată de pelerini. Cum spunea un prieten, trebuie să priveşti cu mare băgare de seamă pe unde calci, deoarece locul este încărcat de sfințenie, iar dacă te apropii cu smerenie, poți auzi încă, plânsul sfinților sau chiar poți simți suferința lor. Sunt convins, că, dacă ai umbla, aiurea pe coclaurile din jurul mănăstirii, nu ar fi de mirare să găsești încă oseminte, ale celor care s-au nevoit aici, pentru „vina” că şi-au iubit neamul, credinţa și ţara. La Galeșu, de îndată ce am aflat istoria ţinutului, m-am simțit ca acasă, casa sufletului românesc, pentru că Sfinţii români stau aici de veghe, permanent. Sfinţii noştri, canonizați sau nu și care se trag din acest neam încercat şi au fost oameni ca noi, fără îndoială că L-au iubit pe Dumnezeu dincolo de cuvintele pe care noi putem să le spunem azi!

Chemarea străbunilor. Cum spuneam, am ajuns prima dată la mănăstire, așezământ monahal despre care, de fapt, nici nu știam că există, prin pronie divină. Dar nici în dățile următoare nu am ajuns din voință proprie. Ceva, aflat dincolo de noi și dincolo de puterea de înțelegere umană ne-a călăuzit pașii aici. Ultima dată, am ajuns în prag de seară și după o binefăcătoare și mult aşteptată ploaie. Povestea locului, am avut ocazia să o ascult, la această ultimă călătorie, chiar de la maica stareţă Eleodora Dună. Fiind singurii pelerini la acea oră târzie, ne bucurăm de liniștea caldă a bisericii, înconjurați de bogăția de icoane, multe dintre ele de proveniență athonită, când, maica stareță ne-a invitat, ca după rugăciune, să servim ceva de ale gurii, la trapeza mănăstirii. Așa am aflat, dar am și fost pătrunși de povestea locului.

Jertfa apei. Maica stareță, un simplu mirean ca și noi la începuturi, a fost rugată de părintele Justin Pârvu să ajute la construirea unei fântâni în curtea mănăstirii. „Cum să nu părinte, am construit multe fântâni, o să o construiesc și pe aceasta”. Au fost mai multe încercări de foraje, toate neizbutite. Timpul a trecut, locașul monahal a început să prindă contur, dar apa nu voia să se lase găsită. Pornită pe drumul monahismului la sfatul părintelui Justin, a abandonat o viață de om de afaceri prosper, pentru o viață dedicată lui Dumnezeu. A fost nevoie de o jertfă dată lumii nevăzute, pentru că, minune, a doua zi după slujba de tundere în monahism, apa să țâșnească la lumină, precum izvorul din legenda Meșterului Manole, și el ctitor de biserică. Cum spunea maica stareță „Cu răbdare, rugăciune, dragoste şi binecuvântarea părintelui Justin s-au făcut toate”. Apa, această bucurie pentru aceste meleaguri de piatră stearpă, urmează să fie îmbuteliată și oferită pelerinilor. Am fost neinspirat să întreb dacă sticlele cu apă vor fi vândute, măcar cât să acopere investiția aflată încă în desfășurare. Nu, a fost răspunsul. Unii vor simți să plătească ceva la biserică, dar cel mai important, alții care nu vor putea da bani, vor plăti în Ceruri prin rugăciunile lor. Frumoasă alegere! Tot maica Eleodora, stareţa de aici, încearcă să ducă visul părintelui mai departe căci, din câte am aflat, cu ceva timp în urmă, în anul 2016, a început construcția unui nou locaş de rugăciune la Periprava și ea, sumbră temniță comunistă.

In memoriam. Cum și bunicul meu s-a nevoit pe aceste locuri, scriu acest articol și în amintirea lui. Nicolae BELOIU (1901-1999), învățător – luminător de minți și deschizător de drumuri, primar în comuna Grivița, județul Ialomița, mare iubitor de oameni, căpitan de infanterie în cel de-al doilea Război Mondial, rănit în bătălia de la Cotul Donului și luat prizonier, decorat cu ordinul „Coroana României” cu spade în grad de „Cavaler” cu panglică de „Virtute Militară” pentru vitejie și merite deosebite, opozant al colectivizării, membru activ al Partidului Național Țărănesc - Maniu, luptător împotriva comunismului, deținut politic încarcerat în perioada 1950-1953 la canal în coloniile de la Poarta Albă, Cernavodă și Midia, ca să amintesc doar câteva aspecte din biografia lui bogată, un adevărat „element ostil regimului care nu prezintă încredere” așa cum scrie în dosarul lui de la securitate. Scriu însă și în amintirea tuturor celor care și-au trecut credințele neclintite, dar și suferințele lumești pe aceste meleaguri austere, care pentru mulți, cu siguranță prea mulți, s-au deschis Porțile spre Rai. Unul dintre aceștia este și profesorul Radu Ciuceanu, trecut la Domnul pe 12 septembrie 2022 la vârsta de 94 de ani. Și el fost deținut politic, cu 16 ani petrecuți în temnițele comuniste, inclusiv cea de la Poarta Albă, Radu Ciuceanu, în ultima perioadă a fost membru de onoare al Academiei Române, a fost fondatorul și directorul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului și a reprezentat un mare luptător pe ultima redută anticomunistă. La o conferință organizată de institut, la care am participat și eu, spunea că mai are o singură dorință să îl vadă canonizat pe Părintele Gherasim Iscu fost stareț al Mănăstirii Tismana plecat la ceruri ca un adevărat martir, dintr-o celulă, într-o sfântă noapte de crăciun în anul 1951. Crezul lui, pe care îl reamintea mereu, era: „Canonizați-i pe Sfinții Închisorilor”. 

Autor: ing. dr. Valentin-Lucian Beloiu, 

jurnalist, București 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 388 

Susține Natura.md: Devino Patron!