Pe urmele lui Mateevici

Un sălcuțean cu prenume de sfânt, Ioan, și cu nume de avis rara, iar după satul de baștină, Sălcuța (raionul Căușeni), o ramură cu vârful mereu înclinat spre pământ, în anii '80 ai secolului trecut a pornit pe urmele lui Mateevici, despre care atunci se știa că este autorul unei frumoase poezii, „Limba noastră”. E vorba de profesorul de limba și literatura română Ioan Găină, muzeograf și etnograf, scriitor și publicist, om de cultură, absolvent al Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, Facultatea de Litere. După absolvirea studiilor, un tânăr frumos și adorabil, cu priviri inteligente, cu multe lecturi, cu studii temeinice, vine cu o convingere uluitoare pentru alții, nu și pentru el, în Zaim, satul copilăriei lui Alexie Mateevici, și e determinat să facă lucruri frumoase în școală, împreună cu elevii săi.

În 1984, anul absolvirii facultății, domnul profesor are în față un orizont larg deschis, pe care e prea smerit să creadă că-l va atinge, dar – sigur – va călători prin el cu cartea deschisă, cu dorința să dăruiască viața, ca pe o duminică, celor ce vin după el, pomenindu-i numele și faptele sale (nu el, ci noi spunem aceasta). Și cam așa se întâmplă de aproape patru decenii de activitate literară și culturală.

Este ctitorul a două instituții muzeale – Casa-muzeu „Alexie Mateevici” din Zaim și Complexul muzeal „Ioan Zlotea”, autor al cursului și manualului de creație și retorică „Cuvântul”, conducător al cenaclurilor de altădată „Ion Creangă” și „Steaua de Vineri”, al teatrelor poetice „Ecoul Bugeacului” și „Zodia Luminii”, redactor-șef și fondator al revistelor „Comoara” și „Catedrala de cuvinte”, dar și un bărbat trimis aici, pe pământ, să fie un model și în cele trecătoare: să meargă galant cu soția la braț și să crească doi copii minunați – Alexei și Elena.

Cuplul, Ioan și Maia Găină, dacă ne gândim la pedagogia pe care o împărtășesc în viață și în familie (soția – profesoară de limba franceză) este un fel de copie fidelă a cuplului Lucian Blaga și Cornelia Brediceanu, comparație credibilă mai ales atunci când Ioan Găină spune că despre cultura franceză de la Maia a luat lecții, lecții memorabile, precum a făcut și el în toți anii de activitate pedagogică pentru miile de elevi din sat, din ținutul Căușeni și din capitală.

Povestea Meșterului Manole reactualizată

Așadar, proaspătul student, cel ce vine cu ideea magnifică să salveze comorile culturale rămase în spațiul rustic, se stabilește la Zaim, cu gândul că Mateevici când a scris „eu cânt pe- acei ce-n jug și chin/ pe-a lor spinare țara țin” s-a referit și la el, intelectualul Ioan Găină, care avea să restabilească casa în care a copilărit cântărețul limbii noastre, curtea și cărărușele pe unde a călcat Mateevici.

În 1984 găsi aici o alt fel de casă -sovieticii au deschis un ambulatoriu și o maternitate, care a funcționat 30 de ani. În acest răstimp, cât s-au născut și au crescut mai multe generații, nu a fost cunoscut niciun caz de deces al vreunui prunc sau a vreunei mame, spune Ioan Găină. A mai fost să fie aici și un depozit pentru grâne. Doar placa memorială cu numele poetului, pe care copilul Ionică din Sălcuța a văzut-o prima dată în clasa a VI-a, fiind în trecere prin sat, poate și viitorii socri, care au moșit – în virtutea profesiei lor (felcer și moașă) – i-au ținut loc de binecuvântare viitorului meșter Manole ca să revină de la studii și să-i întoarcă lui A. Mateevici dragostea și respectul meritate. Când a venit ca tânăr specialist, a găsit intact gardul de piatră, care a păzit casa și potecile din curte. Locul cerea un ajutor și l-a găsit – în persoana lui Mihail Moraru, directorul Gospodăriei de Stat, care l-a susținut pe tânărul entuziast.

N-am să-i atribui tânărului de atunci cuvintele meșterului „mai pot!”. Ceea ce se declară, de obicei, nu se înfăptuiește. Ar fi un statut glorios pe care nici studentul de atunci nu și l-ar fi însușit. Lumina Domnului i-a străbătut gândurile, deloc ușor de realizat, încă din copilărie, apoi în adolescență. Era încă de mic determinat, de dragostea și ambițiile curate, să readucă chipul nedreptățit și uitat al poetului drag.

Meritul profesoarei din sat, Livia Ciobanu, este că i-a oferit la timp o „întâlnire” cu poetul Mateevici, predând creația poetică a acestuia într-un mod cât mai convingător. La cinci ani, copilul din Sălcuța a mai avut o întâlnire - cu părintele ieromonah Severian, de la mănăstirea Noul Neamț, din al cărui teanc de cărți sacre, pe care ar fi vrut să i le dăruiască, s-a inspirat și Mateevici. Și, când Domnul a binecuvântat, la lumină a ieșit o lucrare frumoasă.

Casa-muzeu „A. Mateevici” – o comoară a Zaimului

În 1984, absolventul de la Litere, Ioan Găină, a venit în satul Zaim să le predea elevilor limba română, dar și să le educe dragostea de a o vorbi frumos și corect. Avea cu el adunate câteva piese pentru muzeu, fiind absorbit de ideea reîntoarcerii lui Alexie Mateevici acasă. Îi este recunoscător și astăzi nașului spiritual, Vasile Malanețchi, care l-a ghidat pe căile muzeografiei. După 4 ani de muncă și efort, muzeul a fost deschis în 1988, când s-au comemorat 100 de ani de la nașterea preotului-poet.

Ctitorul Muzeului memorial „Alexie Mateevici” își prezintă comoara adunată cu dragoste, construită cu jertfă, ca să se bucure nepoții, începând de la primele pietre din curte. Chiar și curtea este un muzeu în aer liber: câțiva nuci, sădiți în memoria tatălui lui Alexie Mateevici, țin umbră și răcoare potecilor; salba cu urme de sfinți „Un șirag de piatră rară” e făcută din trunchiuri de copac, iar în mijloc stă neclintit un trunchi de brad, verdeși adevărat altădată; gârliciul beciului este și el o piesă veritabilă. Dintr-un con, adus de Vasile Șoimaru de la Alba Iulia, din Bradul Unirii, crește astăzi unul și în curtea muzeului. Aici, spune Ioan Găină, „orice firicel de iarbă s-a întors acasă, totul crește din dragoste de Mateevici”.

Pe fundalul cântecului de păsări, fără regie și fără aparatură computerizată, glasul înaripatelor e în armonie cu ce spune muzeograful despre monumentul poetului. Se spune mai întâi „Jurământul de credință limbii române”, un ritual al locului, pe care îl urmează toți, fără excepție. Dacă cineva protestează, atunci este întrebat câte cuvinte are DEX-ul și dacă le știe pe toate. Protestatari, dacă sunt, fac parte din categoria fariseilor. Jurământul de credință spune așa: „Dumnezeu m-a dat să fiu PURTĂTORUL LIMBII ROMÂNE și eu sunt responsabil în faţa Celui care m-a creat pentru ziua ei de mâine. Părintelui Alexie Mateevici și tuturor strămoșilor mei le promit: O voi vorbi corect și frumos, pentru că prin ea mă realizez ca Om. Limba Română mă leagă de trecut. Fără Ea nu pot gândi la viitor. Limba Română va dăinui și prin mine. Jur! Așa să mă ajute Dumnezeu”.

Statuia realizată de sculptorul Mihai Ecobici în tandem cu arhitecții Tiberiu Moșteanu și Tudor Șerban îl înfățișează pe Mateevici slab, ca un apostol, suferind, cu picioarele goale ca și cum e readus printre noi să deschidă cele 12 altare ale „Limbii noastre”. Profesorul I. Găină vorbește parcă cu vocea celui pe care l-a însuflețit în filmul documentar „Binecuvântarea” (regie Alecu Deleu): „Poetul limbii noastre e îmbrăcat în haina suferinței și a smereniei, mâna dreaptă, cu care și-a făcut cruce, o ține la piept ca să facă un gest de dăruire către noi. Degetele îi sunt alungite și hipersensibile, iar fața îi este aplecată spre cărarea pe care a pășit. Ceea ce atinge coardele sensibile ale sufletului este crucea care nu atârnă de un lănțișor, ci crește în pieptul lui, nu ca o rană, ci ca un diamant”.

Ne întrebăm îngrijorați, ambii fiind în mediul generațiilor tinere: oare aceștia se gândesc că în locul crucii ar putea să le crească un iphone?

Trecem pragul casei-muzeu și pășim în sălile memoriale: „Odaia părinților”, „Odaia copiilor”, Biblioteca familiei Mateevici; apoi în cele trei săli de expoziții: Sala cu bust, sala „Eu cânt” și sala „Limba noastră”.

Când ajungi lângă „Masa Tăcerii», parcă vrei să îngenunchezi pe țărâna adusă de la mormintele clasicilor literaturii române Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, George Coșbuc, Mihail Sadoveanu, precum și de la mormintele părinților lui Alexie Mateevici. Aici reconstitui traseul vieții poetului și preotului, spre a nu uita că sunt multe „pietre grăitoare” lăsate nouă să le urnim, dacă nu – măcar să știm să ne oprim în fața lor și să le îngrijim ca semn de închinare.

A doua ctitorie – Complexul muzeal „Monahul Ioan Zlotea” din Sălcuța

„Ascultarea” pe care a făcut-o Ioan Găină la călugărul taumaturg Ioan Zlotea, fără să știe că acesta îi veghează din ceruri copilăria, adolescența și maturitatea, l-a ajutat să inaugureze Complexul muzeal „Ioan Zlotea” din Sălcuța.

Monahul Ioan Zlotea (14/27.06.1862 – 27.11/10.12.1928), cu numele de botez Elisei, s-a născut în satul Sălcuța, județul Tighina, într-o familie de creștini ortodocși, Ioan și Maria Zlotea. I-ar fi plăcut să învețe la școală, era însetat de cunoaștere, dar posibilitățile materiale ale părinților erau modeste și n-a mai fost dat la învățătură. De mic avea darul prezicerilor, apoi, la maturitate, puterea de convingere și dorința de a face bine îndreptată către oameni – să se lase de păcate: beția, furtul, înjurăturile, clevetirile, minciuna. S-a învrednicit și de darul proorocirii. Dumnezeu i-a dat har ca din acesta oameni să vindece. Poate că în fiecare ținut Domnul trimite câte un Arsenie Boca sau un Cleopa Ilie. Indiferent decât de zbuciumate au fost valurile vremii, monahul Ioan Zlotea a avut o viață creștină desăvârșită.

Întâlnirea copilului din Sălcuța, Ionică al lui Vasile și a Verei Găină, cu monahul a fost pe când mama, cântăreață în corul bisericii, i-a adus lui și surorii Ilenuța, un caiet gros cu învățăturile părintelui Zlotea. Le-a spus: „Transcrieți cu mâna voastră viața acestui sfânt din satul nostru!”. Și copiii au transcris caietul, păstrând pentru întreaga viață mesajele acelor pagini îngălbenite.

Odată intrat în viața sa, Ioan Găină a fost luminat de gândul să restaureze casa monahului taumaturg, de la poarta căruia se duceau oamenii vindecați de boli sufletești și trupești.

Muzeul a fost deschis în anul 2008, marcând comemorarea celor 80 de ani de la trecerea la Domnul a monahului Ioan Zlotea. În anii 2020-2021, ctitorul fără de arginți s-a gândit să ridice și o bisericuță din lemn în curtea muzeului, vis pe care îl avea călugărul – să ridice în Basarabia o mănăstire. Este o perlă de arhitectură în lemn care încununează tot complexul muzeal și are hramul Duminica tuturor sfinților români. Lăcașul e un omagiu adus celui care a trăit cu credință jertfelnică, iar minunile călugărului au fost ca biserica să fie „a urmelor” și „a pelerinilor”.

Complexul s-a construit datorită aportului Centrului de Spiritualita- te a Sudului Basarabiei, a implicării nepoților și strănepoților a celor oameni pe care monahul Ioan Zlotea i-a vindecat și i-a adus la dreapta credință. În curte se ridică Aleea Genezei cu 7 troițe de lemn, și o Clopotniță a Recunoștinței, dar și Aleea cu Urme și Cruci. Casa păstrează de la intrare urmele monahului; tinda cu garderobă și cotlonul amintesc de chilia părintelui.

Pelerinii ar putea crede că Ierusalimul a coborât în casa călugărului Ioan Zlotea, în clipa în care, când treci pragul, draperia de la intrare, adusă de la icoana făcătoare de minuni din Ierusalim, îți mângâie creștetul. În cele 7 odăi ale celor 2 case (casa cu șindrilă și casa de oaspeți) mai poți vedea fotografii originale din viața monahului taumaturg, o candelă originală, un pat, o ladă și alte obiecte care i-au aparținut. În curtea muzeului, pe o piatră-scăunel, pe care se odihnea pălămarul Elisei Zlotea, viitorul monah Ioan, te poți așeza și medita la cele sfinte și frumoase, ctitorite de un trecător pe acest pământ, Ioan Găină, ai cărui pași și fapte vor fi înscrise în Cartea Neamului nostru.

Autor: Silvia STRĂTILĂ

Articol publicat în revista NATURA, nr. 379

Susține Natura.md: Devino Patron!