Rozătoarele în viața noastră

Rozătoarele în viața noastră
Șoarece de câmp (Microtus arvalis). Foto: Victoria Nistreanu

Cine sunt ele?
Mamiferele rozătoare (Rodentia) reprezintă cel mai răspândit și numeros grup de mamifere, fiind întâlnite în toate regiunile Pământului de la tropice până la poli. Acest fapt se datorează abilității lor de adaptare la cele mai variate condiţii ale mediului. De asemenea, capacitatea lor mare de înmulţire reprezintă un alt avantaj, pentru că asta înseamnă șanse mai mari de răspândire, în comparaţie cu alte grupuri de mamifere.

Deși sunt numeroase, despre puţine dintre rozătoare se poate spune că sunt folositoare omului. Totuși, mamiferele rozătoare au un rol extrem de important în natură. Ele ajută la formarea constantă a solului și la afânarea acestuia, asigură fertilitatea stratului de cernoziom, contribuie la pătrunderea mai eficientă a aerului și apei în straturile adânci și la reducerea evaporării apei din sol.


Roluri și funcții
De exemplu, prin activitatea lor, rozătoarele generează energie și căldură, care influenţează valorile temperaturilor din stratul de aer din sol și modifică astfel microclimatul în locurile în care trăiesc: scorburi, cuiburi, vizuini. De asemenea, ele transformă solul și modifică condiţiile de creștere ale plantelor, pentru că sapă permanent și în acest fel deplasează particulele de sol care la rândul lor modifică mediul pentru seminţe și plantulele în curs de germinare. În acest mod, rozătoarele reînnoiesc stratul fertil al solului, aducând la suprafaţă material de la adâncimi de 4-5 m.

Vizuinile, cuiburile, galeriile și tunelurile subterane ale rozătoarelor se află la diferite adâncimi (între 5 și 200 cm), iar acest lucru permite rădăcinilor diverselor specii de plante să pătrundă mai ușor până în straturile profunde ale solului. În timpul ploilor abundente, în vizuinile rozătoarelor se acumulează o anumită cantitate de apă care nu se difuzează imediat în sol. Prin faptul că apa se îmbibă treptat în straturile adiacente din jurul vizuinilor, umiditatea solului se menține un timp mai îndelungat, ceea ce e foarte important în timpul verilor caniculare sau în zonele de deșert.

Speciile care obișnuiesc să formeze mușuroaie, cum ar fi orbetele (Spalax leucodon) și șobolanul de apă (Arvicola terrestris), afânează solul și modifică ușor relieful la suprafață, fapt care împiedică procesul de netezire a pământului în urma ploilor torenţiale și a vântului. Totodată, mușuroaiele acoperă o cantitate destul de mare de plante ierboase, care se descompun mai repede și îmbogăţesc solul cu substanţe organice.

Rozătoarele care fac rezerve de seminţe (veveriţele, pârșii, speciile forestiere de șoareci și șobolani) contribuie la amestecarea diferitor tipuri de păduri. În vizuinile șoarecilor guleraţi (Apodemus flavicollis) din plantaţiile de stejar au fost găsite rezerve de seminţe de carpen, fag și alte esenţe lemnoase, pe care indivizii le-au adus din sectoarele învecinate ale pădurii, iar unele dintre aceste seminţe erau germinate. Pe această cale, componența diverselor păduri este mereu diversificată și de multe ori are loc extinderea habitatelor forestiere.

Ar putea fi o imagine cu natură
Șoarece gulerat (Apodemus flavicollis). Foto: Victoria Nistreanu

 

Rozătoarele contribuie indirect la procesele de descompunere din stratul de frunze moarte. Excrementele lor se acumulează în sol și-l îmbogățesc cu enzime, iar aproximativ jumătate dintre excremente nimeresc în vizuini, unde se descompun și favorizează îmbogăţirea solului cu humus și săruri minerale. Nu în ultimul rând, rozătoarele reprezintă baza trofică a multor vertebrate (reptile, păsări, mamifere) și, prin urmare,constituie o verigă importantă în lanţurile trofice ale lumii vii. De exemplu, unele specii de rozătoare sunt hrana permanentă și indispensabilă a animalelor răpitoare, și fără aceste rozătoare existenţa răpitorilor ar fi imposibilă.


Cine produce pagube?
Cele mai mari pagube le produc orbeții (Spalax leucodon), șoarecii de câmp (Microtus sp.) și șoarecii de casă (Mus sp.), care nimicesc plantele în diverse perioade ale ciclului de dezvoltare ale  acestora: găsesc seminţele proaspăt semănate, consumă plantulele germinate și seminţele plantelor adulte. Au fost înregistrate cazuri când speciile menţionate au distrus până la 50% din roada de cereale și leguminoase din terenurile cultivate în apropierea cărora trăiau.

Șoarecele de casă (Mus musculus) și șobolanul cenușiu (Rattus norvegicus) produc daune imense atât prin pagubele pe care le fac în terenurile cultivate, cât și prin activitatea lor negativă în construcţiile oamenilor: beciuri, hambare, grajduri, depozite etc. De asemenea, ei distrug cantităţi însemnate de ouă, atacă puii, păsările, iepurii și chiar purceii din crescătorii și din gospodăriile oamenilor.

Ar putea fi o imagine cu text
Șobolanul cenușiu (Rattus norvegicus). Foto: Victoria Nistreanu

 

Orbeții preferă terenurile de tip deschis și consumă cu plăcere părţile subterane ale plantelor cultivate. În „depozitele” orbeţilor au fost găsite până la 15-18 kg de cartofi și sfeclă de zahăr per individ. 

Un alt rozător, care de asemenea face rezerve pentru perioada de iarnă, este hârciogul (Cricetus cricetus), în ale cărui depozite subterane au fost găsite cele mai diverse rezerve: grâu, porumb,
cartofi, morcov, sfeclă și alte produse similare cu greutatea între 10 și 20 kg. Au fost semnalate cazuri când în vizuina hârciogilor au fost găsite circa 90 kg de grâu și alte cereale!

Multe rozătoare sunt purtătoare de diverși paraziți și din acest motiv reprezintă vectori permanenţi a foarte multe infecţii periculoase pentru om și animale. Ele pot găzdui paraziți de suprafață precum căpușe, purici, acarieni și mulți alții. Numărul de paraziți interni (endoparaziți) ajunge până la circa 60 specii. Speciile purtătoare ale celor mai mulţi și periculoși paraziţi sunt șoarecele de casă (Mus musculus) și șobolanul cenușiu (Rattus norvegicus). Aceștia, fiind în contact permanent cu omul și animalele domestice, au și cel mai mare rol atât în răspândirea paraziţilor, cât și în vehicularea agenţilor infecţioși: virusuri, bacterii sau fungi.

Speciile de pădure sunt mai puţin dăunătoare din acest punct de vedere, dar produc unele pagube în economia forestieră prin consumul mare de seminţe și lăstari, împiedicând procesul de regenerare a pădurilor și cel de creștere a plantaţiilor și perdelelor forestiere.

Ar putea fi o imagine cu natură
Șoarece de pădure (Apodemus sylvaticus). Foto: Victoria Nistreanu


Ce putem face?
Pentru a menține diversitatea optimă a rozătoarelor în diverse tipuri de ecosisteme, este nevoie să protejăm habitatele naturale pe care le avem și să diversificăm peisajul agricol, prin crearea perdelele și plantațiilor forestiere sau a pâlcurilor de arbuști. De asemenea, trebuie să ținem sub control și să reglăm activitățile umane care deteriorează starea habitatelor naturale: defrișările rase, drenarea zonelor umede, depozitarea deșeurilor etc. 

În cazurile când numărul de rozătoare a unei anumite specii depășește limitele ecologice, trebuie de luat un șir de măsuri care ar limita creșterea acestui număr. Bineînțeles, măsurile trebuie aplicate în zone agricole și localități, acolo unde rozătoarele provoacă cele mai multe daune. Specialiștii recomandă efectuarea la timp a lucrărilor agrotehnice, care nimicesc mai mult de 80% din șoarecii de câmp. Recoltarea întârziată a culturilor agricole și stagnarea terenurilor neprelucrate este benefică pentru rozătoarele dăunătoare. Nu în ultimul rând, e necesar să creăm condiții favorabile pentru animalele care se hrănesc cu rozătoare, căci răpitoarele controlează biologic acești dăunători. Putem face acest lucru prin extinderea plantațiilor forestiere.

Există un șir de metode de combatere mecanice și chimice, care pot fi utilizate în terenurile agricole și în grădini. Dintre metodele mecanice pot fi menționate colectarea manuală sau cu diverse tipuri de capcane, inundarea galeriilor rozătoarelor. Printre metodele chimice se numără utilizarea rodenticidelor și momelilor otrăvitoare. Însă, substanțele otrăvitoare au proprietatea de a se acumula de-a lungul rețelelor trofice și pot dăuna și altor specii de animale. Această metodă se recomandă mai mult pentru încăperi: depozite alimentare, de cereale, mori, hambare, ferme.

 

Victoria NISTREANU,
Institutul de Zoologie