Blazonul aristocratic al unioniștilor

Cu o insistență neobișnuită un grup important de cetățeni promovează mai bine de trei decenii ideea reîntregirii neamului românesc. Conceptul nu e nou, însă a prins contur doar odată cu obținerea primelor libertăți politice.

Unioniștii, cu foarte mici excepții, n-au deținut funcții importante în administrație, n-au avut contracte cu statul, nu au prea făcut afaceri de succes. De cele mai multe ori ei au fost marginalizați, discreditați și tratați ca fiind reprezentanții unui curent extremist. Ei erau tot timpul priviți ca sectanți care aidoma creștinilor din Imperiul Roman plăteau scump pentru convingerile lor. Și la fel ca și creștinii timpurii, ei erau cei care în convingerile lor se bazau pe adevăr, dreptate și credință într-un ideal, lucru tot mai rar întâlnit astăzi în societatea noastră.

Dacă e să urmărim evoluția și traiectoria clasei politice de la Chișinău, observăm cu ușurință trasee din cele mai incredibile și un cameleonism uluitor. Aceiași oameni trec cu ușurință de la obediența față de Moscova la un europenism exaltat, de la românofobie la înghițirea lacomă a ajutoarelor frățești. De regulă, în sânul lor înflorește corupția, jefuirea statului căruia nonstop îi declară dragoste nemărginită, alianțele nefirești cu politicieni compromiși total și nănășite de emisarii rușilor. Lăcomia este modul lor de a fi, iar minciuna - modul de exprimare.

Sigur, cineva îmi poate reproșa că și unioniștii au avut în rândurile lor lichele. Da, așa este. Însă au fost doar excepții regretabile pe când în rândul stataliștilor imoralitatea și trufia au devenit doctrină, program, demers politic, normă și mod de a exista.

Evoc doar două exemple din comportamentul unor unioniști marcanți pentru a argumenta noblețea purtătorilor celui mai sublim ideal național. În ziua de 27 aprilie 1990, de la tribuna Parlamentului, într-un mod strălucit, profesorul Alexandru Moșanu apăra un adevăr istoric. La fel ca și ilustrul său predecesor, Paul Gore, care a făcut același lucru în fața Sfatului Țării în anul 1918, profesorul Moșanu n-a lăsat loc de interpretare în chestiunea culorilor naționale și Tricolorul a fost adoptat cu mai bine de două treimi din voturile parlamentarilor. Până aproape de sfârșitul vieții ilustrului politician unionist nimeni n-a știut că în momentul în care Moșanu se afla la tribună i-a fost spartă casa, un modest apartament cu două camere mici de la Telecentru. Ulterior, ilustrului profesor i s-a propus să se transfere într-un apartament luxos, în casa de elită din centrul Chișinăului, însă acesta a refuzat cu multă demnitate și a trăit până la apusul vieții sale în aceeași locuință hrușciovistă. Câți contemporani au avut curajul să-l prezinte pe Alexandru Moșanu, președintele Primului Parlament ca un model de conduită și un reper moral pentru societatea moldovenească?

Un alt exemplu de altruism și maximă decență a fost activitatea lui Dumitru Puntea, vicepreședinte în Primul Parlament. Atât timp cât dl Puntea a fost liderul fracțiunii agrariene „Viața Satului”, acest grup numeros a susținut întru totul ideile Mișcării de Eliberare Națională. Prin nivelul său de cultură, prin capacitatea neobișnuită de a convinge Dumitru Puntea a reușit să influențeze agrarienii să voteze Tricolorul, să condamne Pactul Ribbentrop-Molotov, să voteze Suveranitatea și Independența, să adopte imnul „Deșteaptă-te, române” și stema eminamente românească. Atunci când Dumitru Puntea a plecat din fruntea fracțiunii, majoritatea națională s-a prăbușit, agrarienii făcând front comun cu interfrontiștii, care reprezentau cele mai șovine și antidemocratice elemente din societate.

L-am văzut ultima oară pe Dumitru Puntea într-o zi de toamnă târzie a anului 2009, ultimul din viața sa. Era frig și cernea mărunt, nici nu înțelegeai dacă plouă sau ninge. Domnul Puntea era îmbrăcat într-un palton subțire, pantofii de vară erau uzi cu evidente tendințe de a deveni înghețați. Avea cearcăne pronunțate, era palid, cu greu se străduia să ascundă suferința fizică care îl măcina. Mă întreabă cu ce ocazie stau în piață pe timpul ăsta neprietenos. Îi răspund că pregătim un miting al partidului de la guvernare. „O să facă unirea?”, întreabă sfios Puntea. „Eu cred că da”, a fost  răspunsul de justețea căruia puternic mă îndoiam. „Nu mai fac nimic nici aceștia”, a răspuns cu o tristețe dureroasă ex-președintele Parlamentului și a pornit încet spre strada Pușkin. Priveam cum se topește în zare figura încovoiată de suferință și de povara unui ideal neîmplinit a acestui om de o rară blândețe și înțelepciune, un adevărat nobil nativ care a făcut lucruri uriașe în viața lui și n-a cerut nicio recompensă sau măcar o recunoaștere a meritelor sale. Nu știam că-l văd pentru ultima dată. În scurt timp, Dumitru Puntea s-a stins măcinat de o boală necruțătoare.

Mulți deputați din Primul Parlament aveau pensii mizere, fiindcă guvernările antinaționale de după 1994 nu le iertau că au votat Declarația de Independență față de Rusia și au orientat basarabenii spre Unirea cu România. Adeseori, cu ocazia unor întâlniri, ei mă tot întrebau ce se mai aude cu majorarea pensiilor promise de fiecare guvernare și nerealizată de niciuna. Dumitru Puntea, fost vicepreședinte al legislativului istoric, chiar dacă avea o pensie de 2000 de lei și nu-i ajungeau bani nici pentru medicamente, m-a întrebat doar dacă noua guvernare va face unirea. Nici un cuvânt despre pensie, merite sau ajutoare.  Dumitru Puntea a fost un adevărat munte de integritate, de responsabilitate față de destinele acestui neam, un blazon aristocratic într-o societate în care oamenii cu adevărat buni devin o raritate sau sunt eliminați cu totul din spațiul public.

Ca pe timpurile lui Lucinschi, Voronin sau Dodon, unioniștii continuă să fie marginalizați și priviți cu aroganță șocantă de noii guvernanți care nu obosesc să declare că istoria începe de la ei. Piticii care se cred uriași vor să construiască un stat în care să nu existe repere morale, memorie colectivă, ideal național, înaintași, meritocrație. 

Unioniștii continuă, așa cum pot, să-și promoveze crezul. De regulă, sunt săraci material, nu au nicio șansă să ocupe funcții publice, își duc crucea cu demnitate și în maniera primilor apostoli creștini promovează în condiții vitrege o simplă și irezistibilă idee - un popor trebuie să fie întreg și să aibă o Țară întreagă.

Stataliștii culeg laurii, își asumă meritele unor generații, beneficiază de suportul fraților de care cu tot dinadinsul se vor separați. Stataliștii cred sincer că sunt bogați prin salarii nesimțite, de zeci de ori mai mari decât pensia unui fondator al statului pe care îl călăresc.

Orice ar crede mancurții, nulitățile și stataliștii, adevărații bogați ai zilelor noastre sunt unioniștii. Ei nu au acumulat averi de milioane de euro, nu au abuzat să-și însușească vile la Vadul lui Vodă, nu au televiziuni de unde să rostească mesajul românesc al Mișcării de Eliberare Națională. Ei sunt bogați cu sufletul, fiindcă poartă în inimă și fapte Idealul Reîntregirii, au în visele lor îndrăznețe o Patrie, au o Țară de o frumusețe uimitoare, cu râuri, munți și mare, orașe înfloritoare și sate nemaipomenite cu păduri și dumbrăvi de poveste. Ei au cultura și istoria unui Neam cu o istorie milenară și dublă descendență din daci și romani. Ei au figuri mărețe care au intrat în istoria lumii ca personalități de prim plan. Ei au origini și blazon aristocratic, fiind purtătorii fideli ai celei mai nobile idei – Reîntregirea națională. Ei sunt unioniștii veritabili, adevărații aristocrați ai neamului românesc. 

Autor: Vlad DARIE,

deputat în Primul Parlament     

Articol publicat în revista NATURA, nr. 388

Susține Natura.md: Devino Patron!