La Șerpeni, Nistrul se încolăcește ca un șarpe

9 mai a fost sărbătorit și în acest an cu surle și cu trâmbițe, iar în Chișinău - cu steaguri și claxoane de mașini – toate pe fundalul unei stări de urgență din care nu se mai înțelegea nimic. Pe mine personal mă dezgustă felul în care este marcată această sărbătoare la noi – nu atât evenimentul, pe care-l consider drept o foaie de turnesol în cazul istoriei noastre – cât mai degrabă bâlciul spart pe care îl organizează autoritățile, uitând comod de existența veteranilor în toate celelalte 364 zile ale anului. Cu cât mai puțini veterani rămân în viață de la an la an, cu atât bâlciul e mai grotesc și mai deșert.

Așa că am grijă ca 9 mai să nu mă prindă prin Chișinău. De obicei o iau pe dealuri și admir frumusețea naturii alături de prieteni. Pentru mine, luna mai este făcută pentru a savura întinderea verde, fragedă și mișcătoare, ce inundă orice peisaj rural. În această ultimă lună a primăverii aproape toate colțișoarele respiră a proaspăt și freamătă de viață: un boboc de floare ce stă să se desfacă, un cuibușor de pasăre ascuns discret prin rămurele, un ochi de apă rămas de la ultima ploaie din care s-a adăpat un animal însetat – mereu sunt în căutare de aceste surprize mici care îmi îmbogățesc viața. Cel mai frumos moment al zilei este în zori, când răcoarea nopții se ridică ușor în văzduhul de culoarea mierii și păsările se grăbesc să salute Soarele ce pune în mișcare întreaga suflare a Pământului. E atâta poezie în orele acelea crude ale dimineții, e atât de seducătoare imaginea Naturii care se pregătește pentru o nouă zi, atât de multe coarde sensibile răsucește tabloul acesta al unei dimineți proaspete, încât statul acasă nu mai are nici o șansă: câștigă tălpile care nu-și găsesc astâmpărul…

O coincidență interesantă a decis să vizitez frumoasele locuri ale Șerpenilor cu puțin timp înainte de evenimentul de 9 mai. Acel dor de ducă, exacerbat după izolarea din carantină, m-a determinat să ajung în aceste părți în care nu fusesem încă, spre rușinea mea.

Așa se face că într-o zi răcoroasă am ajuns pe malul înalt și abrupt al Nistrului, de unde am avut posibilitatea să observ un peisaj de o frumusețe crudă: fluviul cu unduirile sale largi (aici la Șerpeni, meandrele Nistrului au una dintre cele mai mari curburi în partea de sud-est al republicii) și o pădure încântătoare ce se înălța de pe malul opus, îngustă, verde, proaspătă și dreaptă, aproape ca pădurile dese din Finlanda ce împrăștie răcoare. Locul părea abia-abia atins de primăvară: nuanțele de verde deschis se contopeau cu albastrul Nistrului și al cerului, iar covorul de iarbă de la picioarele mele parcă stătea încă pe gânduri: să treacă la verdele omniprezent sau să mai păstreze un pic din cenușiul tern al lunii martie? Arbuștii cu rădăcinile înfipte în peretele vertical al Nistrului își deschideau florile și frunzele, adăpostind de ochii lumii gălăgia imposibilă a păsărilor ce-și stabileau teritoriile în aceste tufișuri întinse: vrăbii, sfrâncioci, sticleți, presure, pitulici și cinteze.

Admirând Nistrul. Foto: Gheorghe Țîcu

De acolo de unde mă aflam, vedeam ca în palmă Nistrul unduindu-se ca un șarpe, iar dincolo de el, pământurile ce se întindeau mai departe spre est, acolo unde alte sate moldovenești își duc viața sub drapelul auto-proclamatei Republici Moldovenești Nistrene. „Uite, acolo este Butor, iar mai încoace spre Nistru este India – periferia Butorului”, îmi explică Alex, ghidul care m-a adus aici. Buneii și ambii părinții ai lui sunt din această localitate, iar el și-a petrecut verile copilăriei înotând în Nistru, de pe malul stâng. Din acest loc privim la satul care își vede de-ale lui, înconjurat de păduri și terenuri agricole, iar imaginea ne dă un sens de familiaritate plăcut – cu toții avem un sat drag pe care îl admirăm de undeva dintr-o culme de deal și pe care îl considerăm leagănul copilăriei noastre. După conflictul armat din 1992, Alex merge din ce în ce mai rar la baștina părinților: „E un sentiment ciudat, e ca și cum trăiai în casa ta și treceai dintr-o cameră în alta când doreai, dar uite că după `92 vine cineva și spune că de aici încolo nu mai ai voie să intri în camera cutare, că-i a lui deja, tu trebuie să ceri voie de-acum încolo. Locul unde ți-ai trăit ieri copilăria a devenit azi locul unde ești privit ca intrus” – trage concluziile Alex. Vorbele sale sunt luate de vânt și se așază peste peisajul seducător ce ni așterne la picioare, adăugând o notă de amărăciune întregului tablou: primăvara renaște în fiecare an peste aceleași răni vechi ale Nistrului.

Dar o rană mai veche decât conflictul transnistrean este cea provocată de al doilea război mondial. Aici, la Șerpeni, s-au purtat lupte crâncene în august 1944, între armata germană și cea sovietică, soldate cu moartea a cel puțin 20 000 ostași din ambele tabere. Mulți dintre cei care au luptat în armata sovietică au fost de fapt români basarabeni puși să lupte contra altor frați basarabeni înrolați în armata germană. Aici, pe malul Nistrului, s-au omorât frate cu frate, și de fapt aceasta e tragedia cea mai mare, care scapă multor oameni ce ridică în slăvi Armata Roșie în fiecare an pe 9 mai. Oare câți soldați au murit în acea zi cu tabloul amețitor al Nistrului în ochi și minte? Oare au fost gata să-și jertfească viața și frumusețea acelei zile de vară pe altarul războiului ce părea că nu se mai termină?

Pe locul acestei bătălii sângeroase s-a construit în anii 2004-2005 un complex memorial. Astăzi complexul arată impozant și chiar maiestuos, fiind alcătuit din două valuri de pământ aranjate pe cerc, care simbolizează două părți beligerante. În centrul cercului, la intersecția a două axe perpendiculare, se află Focul veșnic, iar de jur împrejur sunt plasate blocuri și plăci de granit cu inscripții comemorative. Răceala de piatră a locului era diluată de cântece vesele de păsări: prin tufișurile decorative de tuia se întreceau în cântece florinții și câneparii, adăugând nuanțe vii la granitul solemn, iar prin aleile atent îngrijite se luau la harță graurii și vrăbiile care cuibăresc în orice colțișor al Republicii Moldova.

Florinte (Chloris chloris) pe un arbust de tuia la complexul memorial Șerpeni. Foto: Gheorghe Țîcu

Cu toate acestea, frumusețea Nistrului în acest loc m-a impresionat mult mai tare decât complexul memorial care a fost ridicat – risc să spun - în scopuri politice. Aici, la Șerpeni, consider că Natura a oferit jertfelor războiului un altar mult mai frumos decât orice s-ar fi gândit omul să construiască pentru a glorifica latura militară a unui război iscat de oameni fără scrupule. De jos, la capătul pantei ce coboară spre Nistru, întregul peisaj se vede cu totul altfel, mai palpabil și mai viu. Pădurea transnistreană mustește de viață, cu plopi înalți și drepți care își mai trăiesc odată tinerețea, cu miros de scoarță și mușchi primăvăratic ce rămâne întipărit în simțuri chiar și după ce am plecat din acele locuri. Mai târziu am aflat că în această pădure se adăposteau fugarii din al doilea război mondial, iar 50 de ani mai târziu aici era casa celor care fugeau de urgia conflictului transnistrean.

În ziua aceea de început de mai, când natura pregătea scena pentru venirea strălucitoare a verii, pășunile erau deja pline de verdeață și stropite cu insule de romaniță printre care pășteau vitele oamenilor din sat. Deasupra pământului peste care a curs atâta sânge, acum zboară acvile mici și ereți de stuf, iar ambele maluri ale Nistrului răsună de cântecul privighetorii, mierlei și al grangurelui. Poienițele alternează cu pâlcuri răcoroase de copaci, cu tufișuri de măceș abia înflorite - și printre toate acestea trece fluviul ca o panglică răsucită ce desenează insule și peninsule în drumul său către Marea Neagră. 

Este tabloul unei frumuseți care se încăpățânează să mai dăinuie după atâta traume și dezastre. O imagine a Raiului care rămâne printre noi în ciuda tuturor păcatelor de mediu pe care le facem: tăierea pădurilor riverane, evacuarea apelor uzate în Nistru, incendierea pajiștilor și alte infracțiuni comise de semenii noștri care nu au nici o conștiință ecologică sau socială.

Nu înțeleg de ce trebuie să sărbătorim an de an un război care a adus suferință și moarte și să ignorăm comod soarta tragică a Nistrului din care ne hrănim cu toții. Câți dintre cei care ridică în slăvi Ziua Victoriei fac același lucru cu Ziua Nistrului (sărbătorită pe 29 mai)? Ce este mai important pentru poporul care suntem azi: răscolirea cenușii dintr-un trecut care ne-a adus asuprire, sau păstrarea unui mediu curat în care să trăim cu conștiința împăcată?

Vă las cu aceste întrebări, dragi cititori. Poate până la anul, până la noi sărbători de mai, găsim răspunsul și valorile care contează.

Silvia URSUL
Articol publicat în numărul 340

Susține Natura.md: Devino Patron!