Din scrinul cu amintiri
natura.md
Aug 28, 2024 04:16
17
0
De mult timp nu am mai scris de mână. Cândva scriam zilnic, îmi plăcea să rotunjesc literele, să le leg frumos între ele. La facultate scriam zilnic, zeci de pagini, dar cumva tehnologia nu ne mai oferă această plăcere, a scrisului de mână, a caligrafiei, a plăcerii de a așterne literele pe hârtie. Astăzi, mi-a fost dor să scriu de mână și mi-am amintit de tine, prietena mea din copilărie. Pe unde ți-or fi pașii acum? Oare ai și tu copii ca mine? Oare îți mai aduci aminte vreodată de mine, copila din Basarabia care-ți scria scrisori la lumina lumânării pentru că avea curent doar 2 ore pe zi? Oare îți mai amintești de scrisorile, desenele pe care ni le trimiteam la fiecare una sau două săptămâni? Oare îți amintești cum ne povesteam de toate în câteva foi scrise de mână? Oare pe unde ești tu, Silvia Baltă?
Anul 1995. Am ajuns dimineața în grabă mare, să nu întârzii la ore. Era frig, dealul plin de noroi, cizmele erau pline până sus de glodul cleios. Îmi îngheța sufletul în mine numai la gândul că înainte să intru în școală trebuia să-mi spăl și curăț noroiul gros de pe încălțăminte. Femeia de serviciu punea câteva ligheane sau găleți cu apă rece în care adăuga și puțină apă caldă, iar noi, copiii, ne spălam noroiul, cizmele cu mâinile roșii de frig. Apa se murdărea repede și se răcea și mai repede, astfel în câteva minute era gheață.
În curtea școlii, un camion parcat chiar în fața scărilor, iar copiii stăteau ciorchine acolo. Asta era ceva neobișnuit! „Cărți! Au venit multe cărți din România! Sunt muuulte! " auzeam un murmur printre copii.
Toată ziua am dat târcoale bibliotecii. Larisa Ivanovna nu-și vedea capul de treburi. Cum deschideam ușa bibliotecii și băgam nasul înăuntru, mă apostrofa: „Off, numai nu azi, puișor! Lăsați-mă câteva zile să le aranjez și vă chem eu.”
Dintr-odată biblioteca școlii devenise neîncăpătoare. Așa ceva nu s-a întâmplat niciodată! Niște elevi din clasele mai mari mutau cărțile în grafie chirilică în depozit, lângă manualele școlare. Rafturile goale erau pregătite pentru cărțile mult așteptate, trimise de o școală din Constanța. Mi se părea ireal. Cum? Avem acum chiar atât de multe cărți în limba română?! Îmi imaginam rafturile pentru copii, sărăcuțe, cu câteva cărți răsfirate. Aveam puține cărți scrise cu alfabetul latin. Și pentru că nu erau suficiente, Larisa Ivanovna le păstrase și pe cele cu grafie chirilică.
În câteva zile, Larisa Ivanovna reușise să înregistreze noile cărți și să le aranjeze pe rafturi. Și-acum mi-amintesc că prima carte împrumutată a fost „În lumea celor care nu cuvântă" de Emil Gârleanu. Pe prima pagină, erau așternute câteva rânduri scrise de mână de o fetiță de clasa a 3-a care dorea corespondență cu copii din Basarabia, care vor citi cartea donată de ea. Am luat cartea acasă, am citit-o pe nerăsuflate alături de câteva benzi desenate cu rățoiul Donald și Duffy Duck. Simțeam fericire până în cele mai mici celule răsfoind benzile alea desenate!
Am stat câteva zile, uitându-mă la cele două rânduri scrise de mână, litere ușor înclinate spre stânga. Mă uitam lung la adresa scrisă de o fetiță pe nume Silvia. Să-i scriu sau să nu-i scriu? Apoi, într-o zi, pur și simplu am început să scriu câteva cuvinte despre mine, o copilă care se exprima stângace, căreia îi era teamă că printre cuvinte sigur va scăpa și rusisme pe care Silvia nu le-ar înțelege. Și asta era rușinos! Îmi doream să scriu cât mai corect, cât mai frumos, scriam încet, meticulos de parcă șlefuiam bijuterii. Apoi mama a verificat scrisoarea, am recitit-o împreună și a doua zi tata a dus-o la poștă.
Peste zece zile am primit prima scrisoare de la ea. Prima din următoarele aproape 100 de scrisori. Am leșinat de fericire! Pur și simplu zburam prin casă, prin curte, cu scrisoarea în mână, cu numele meu pe plicul alb, frumos. Eram în clasa a 5-a și primeam prima mea scrisoare! Era toamnă, noiembrie friguros, ploios, iar eu primeam prima mea scrisoare!
Au urmat ani întregi de corespondență, schimb de felicitări de Crăciun, Paști sau zile de naștere. Era prietena mea căreia îi povesteam toate nebuniile, îmi plângeam supărările. Ne-am și întâlnit în 1999, la Constanța, eu fiind în tabăra organizată de fostul președinte Emil Constantinescu pentru o sută de elevi din Basarabia cu merite deosebite. Am petrecut aproape o zi cu ea și mama ei, la Constanța, mâncând înghețată, vorbind vrute și nevrute.
Astăzi, scriind ceva într-o agendă, mi-am amintit de prietena mea din copilărie. Am răscolit peste tot, căutând scrisorile Silviei. Scrisul ei frumos, literele înșiruite, gândurile și exprimarea de copil, toate mi-au răscolit multe amintiri din copilărie. Uneori stăteam cu scrisoarea gata scrisă câteva zile, o săptămână pentru că ai mei nu aveau bani de plic și timbre. Alteori, poștărița mi-aducea scrisorile direct la școală și alergam acasă să o citesc în liniște. Nu deschideam niciodată scrisoarea la școală, mereu îmi doream să savurez fiecare cuvânt. Mi se părea că ea e atât de departe de mine, fata săracă dintr-un sat uitat de lume, înecat în balta Prutului. Primii ani după căderea Uniunii Sovietice n-au fost deloc ușori și sărăcia, lipsurile, zbuciumul părinților mei m-au determinat să plec din cuibul părintesc. Și mulți ani mi-am dorit să fiu ca ea, ca Silva.
Uneori îmi expedia scrisori de la munte sau din vacanțe și simțeam bucurie că ea e acolo, dar se trezea în mine și dorința de a vedea și eu lumea. O rugam să-mi povestească amănunțit în următoarea scrisoare și, adesea, mi se părea că simt, văd, sunt și eu în vacanță.
Am continuat corespondența și câțiva ani cât am fost elevă la Rădăuți. Apoi am pierdut legătura și nu ne-am mai regăsit. Nu știu ce s-a întâmplat, pur și simplu undeva, cumva nu ne-am mai scris. Și-acum mă întreb cum de am putut pierde legătura cu ea? Cum de atâția ani nu ne-am căutat una pe alta? Cum de în epoca aceasta a tehnologiei avansate, cu atâtea mijloace de comunicare, telefoane, rețele de socializare, e-mail, noi pur și simplu ne-am pierdut. Dar pentru că tehnologia este și un avantaj, te-am regăsit repede, prietena mea din copilărie. Și este atât de plăcut să ne reauzim după atâția ani, să povestim despre copiii noștri, despre viețile noastre.
Păstrez și astăzi aceste scrisori îngălbenite, cărțile poștale și emoțiile primelor scrisori. Le voi păstra încă mult timp pentru că ele reprezintă mici părticele din copila care am fost, în paginile scrise de mână îmi recunosc visul de a vedea lumea mare, de a vizita România. Dar cel mai mult simt că am învățat ce înseamnă prietenia.
Autor: Lilia Pînzari
Articol publicat în revista NATURA, nr. 388
Susține Natura.md: Devino Patron!
