Soroca, o lecţie de istorie în gerul iernii

„Soroca, cuibul vulturilor neamului meu”. (Nicolae Iorga)

Soroca, o lecţie de istorie în gerul iernii
Orașul Soroca pe timp de iarnă. Foto: Alecu Reniță

Dacă o să ajung vreodată să mă bucur de nepoţi, am de pe acum câteva istorii pe care să le povestesc celor mici, să le arăt cât de grozavă le-a fost bunica în tinereţe. Am o listă nici prea-prea, nici foarte-foarte – câteva păţanii de care îmi tot place să-mi aduc aminte. Dar nici una n-o egalează pe aia cu plecatul într-o doară la Soroca pe un ger de -20C.

Moldova zăcea pierdută în sărbători. Ai mei, dați pe stilul nou, au terminat-o cu toate sărbătorile și s-au apucat de lucru. Tocmai a început să bată crivățul pe atunci, aducând degerături celor care uitau să se îmbrace bine.

O invitație de la prieteni de a merge la Soroca n-a rămas ignorată: pe dată ne-am strâns două moldovence, o siriancă, o poloneză, un olandez și un francez. Cineva a sărit cu ideea „Hai să mergem la Soroca!” și ideea a fost adoptată de toți. Entuziasmul sună la fel în orice limbă, drept pentru care ne-am pornit frumos cu microbuzul de rută, un hârb în care intra vântul rece și sticlos. Unul din noi își pierduse mănușile, altul și-a luat pantofi în loc de bocanci, al treilea credea că-i va fi bine cu un tricou și o bluză. După 3 ore de mers în frigiderul ambulant, am ajuns la Soroca înghețați la pachet. În oraș – țipenie de om. O răscruce de străzi unde vântul își făcea de cap și te lua pe sus pe faleză.

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.
În gerul iernii, pe dealul Sorocii.

 

Abia atunci, în pustietatea albă și viscolită, mi-am adus aminte că o bună parte sărbătoresc în ziua asta Ajunul Crăciunului pe stil vechi. Era 6 ianuarie 2017. Numai noi, oastea lui Papuc-Hogea Hogegarul, umblam prin Soroca căutând Cetatea și alte comori ascunse prin această urbe veche. 

Cele -16 grade C se simțeau ca -20 C. Nistrul era înghețat, sloiuri veneau și veneau la vale. Pe faleză nu se putea vorbi – vântul venea cu toată furia în față și amenința să ne măture înapoi până la Chișinău. Cetatea îi ținea piept, simplă și împăcată cu toate, așa cum este de cel puțin 550 ani încoace. S-a ținut dârză în fața crivățului, inundațiilor, incendiilor și hoardelor poloneze.

Nu este disponibilă nicio descriere.
Soroca și Nistrul. Foto: Alecu Reniță

 

Înălțată de domnitorul Ștefan cel Mare și Sfânt în ultimul sfert al secolului al XV-lea, cetatea era de fapt o întăritură de lemn și pământ făcută în scopuri militare, din trunchiuri de copaci așezate orizontal sau din pari groși înfipți în pământ. Era cunoscută pe atunci sub termenul de „palancă” sau „posadă”, ultimul cuvânt arătând și importanța construcției ca loc întărit care servea și ca punct de vamă în regiune. Așezarea era condusă de pârcălabi sau mari căpitani, dar abia odată cu instalarea pârcălabului Coste Posadnic, numele „Soroca” începe să apară în documentația Țării Moldovei. Probabil din cauza unor incendii, sau din cauza amenințărilor constante venite dinspre uriașa stepă sălbatică a Ucrainei, domnitorul Petru Rareș, unul din fiii lui Ștefan cel Mare, și-a suflecat mânecile în căutare de meșteri care să-i renoveze cetatea. Așa se face că pe la 1543 materialul de construcție al cetății Soroca devine piatra, așezată solid conform rigurozității castelelor ridicate în Europa Apuseană. Meșterii aduși de la Bistrița de către Petru Rareș cunoșteau, se pare, secretele zidăriilor ridicate cu scop de apărare, astfel încât Cetatea de la Soroca a prins a semăna cu castelele din vestul Europei (Del Monte din Italia, Restormel și Queenborough din Anglia) printr-o serie de „dotări” ale vremii deloc de neglijat: sistem de apărare concentric, turnuri rotunde (și nu pătrate), intrări și porți întărite (elemente cunoscute ca fiind vulnerabile de obicei în caz de asediu).

Ar putea fi o imagine cu castel
Cetatea Sorocii în haine de iarnă. Foto: Vadim Șterbate

 

Privind spre Nistru și spre amarul de întindere de dincolo de acest fluviu, cetatea și-a luat în serios rolul de apărătoare a frontierei. De altfel, ea făcea parte dintr-un sistem de securitate extins de-a lungul Nistrului, marcat de cetăți-bastioane precum Hotin, Tighina și Cetatea Albă. Aceste cetăți, mereu fortificate și mereu îngrijite, aprovizionate cu oameni și cu resurse de luptă, formau cordonul de apărare al statului feudal Țara Moldovei. Aici s-au dus lupte, s-a stat de strajă, s-a patrulat, apărând Europa creștină de amenințările venite dinspre stepa barbară. Cetatea Soroca păzea cursul de mijloc al fluviului Nistru, iar importanța sa pentru strategii vremii apare din când în când în arhiva istoriei ca un important fir roșu. Bunăoară, în 1512, domnitorul Bogdan al III-lea (unicul fiu legitim al lui Ștefan cel Mare), numește Cetatea Soroca „castrum nostrum Sorocianum... contra paganos tutelam habet” – adică „castelul nostru de Soroca, care ne apără de păgâni”.

DECLARAȚIA Platformei Naționale a Forumului Societății Civile a Parteneriatului Estic privind protecția și utilizarea durabilă a fluviului Nistru
Cetatea Soroca văzută de pe malul opus. Foto: Alecu Reniță

 

La 505 ani distanță, în acea zi de 6 ianuarie, Castrul stătea înghețat, cu porțile ferecate în fața turiștilor nimeriți de Crăciunul pe vechi. Priveam înghețați unul la altul și nu ne venea să credem cât de proști suntem de am pornit-o așa la drum în zi de sărbătoare și zi liberă la nivel național. Nistrul trecea pe lângă noi cu sloiurile sale de gheață indiferente, crivățul se înfigea în oasele noastre și se răsucea întocmai ca un cuțit. Cetatea Sorocii stătea înfiptă în pământ, solidă și aproape perfect conservată, restaurată între 2013-2015 în cadrul Proiectului transfrontalier „Bijuterii Medievale”, realizat de Programul operațional comun România – Ucraina – Republica Moldova 2007 – 2013, finanțat de Uniunea Europeană.

Deasupra intrării, capul de bour moldovenesc privea impasibil peste adunătura de oaspeți rebegiți care scrutau orizontul în speranța unei mari minuni. După câteva telefoane și rugăminți, a apărut în fața cetății un temerar care a decis să înfrunte frigul de dragul unor turiști căzuți din Lună. Ne-a descuiat porțile, ne-a descusut pe fiecare parte de unde suntem, ne-a cântărit cu ochii săi ageri din spatele ochelarilor și a început să reverse peste noi toate lucrurile adunate de când e Soroca pe lume. În cea mai perfectă engleză. Într-un stil istoric foarte bine documentat.

Nu este disponibilă nicio descriere.
Turiști la Cetate în miez de iarnă. Foto: Alecu Reniță

 

Noi, de zgribuliți ce eram, am înghețat de-a dreptul: de unde s-a luat acest om minunat în târgul Sorocii, care vorbește engleza ca la Oxford și franceza ca la Sorbona? Și știe atât de multe? Nici n-aveam habar că vorbim cu străjerul Cetății Soroca, cu cel mai bun istoric al Sorocii și al Moldovei. Fără să știm, în gerul acela cumplit noi îl ascultam pe omul al cărui nume a fost inclus în ediţia specială a Centrului de Biografii Internaţionale din Cambridge „1000 de mari intelectuali”, Nicolae Bulat. Acest om versat, cult, inteligent și comunicativ a lăsat tot deoparte pentru a povesti unui grup de zăpăciți istoria Cetății, istoria orașului, a oamenilor care s-au perindat pe aici. A desprins din istoria națiunii fiecăruia dintre noi file de poveste și nume mari care s-au intersectat cu soarta cetății, a găsit strunele acelea invizibile care fac sufletele să vibreze, indiferent din ce neam coboară și ce hram poartă. Am rămas uluiți, în cetatea bătută de vânturi, de cultura generală vastă și de dragostea de oameni a acestui ghid carismatic și sangvinic.

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană
Străjerul cetății, istoricul Nicolae Bulat. Foto: Vadim Șterbate

 

Alungați de frig, foame și de dorul confortului de acasă, am lăsat în urma noastră orașul nins și înghețat. Am lăsat lebedele albe de pe Nistru, străduțele înguste și întortocheate, peisajul pitoresc
și Cetatea Sorocii în cele mai bune mâini. Soroca, șirul motivelor pentru care te invidiez s-a mai lungit un pic…

Ar putea fi o imagine cu natură
Faleza Nistrului văzută din interiorul Cetății. Doto: Alecu Reniță

 

Silvia URSUL
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 300