Candela durerii și memoriei, mereu arzândă
natura.md
Oct 25, 2024 10:32
128
0
În această ediție, continuăm seria mărturisirilor despre cea mai grea și tristă perioadă din viața celor care au suferit de pe urma deportărilor. Nicolai Morari, economist de profesie, pensionar, născut în satul Nialino, raionul Hantî-Mansiisk, regiunea Tiumeni, revenit mai târziu în satul Trinca, Edineț, scrie, în acest material despre greutățile prin care au trecut bunicii cu cei șapte copii ai lor.
Bunica a construit un bordei pentru cei șapte copii. Munca istovitoare a mamei la pescuit (II)
Până în anul 1956 toată viaţa şi activitatea vor fi legate nemijlocit de raionul Samarovo. La Cosari, bunicii și celor șapte copii ai ei, nu li s-a oferit spaţiu locativ şi de aceea au fost nevoiţi să sape un bordei în malul abrupt al râului Malîi Salîm, unde au petrecut perioada rece de iarnă a anilor 1942-1943. Bunica rămase singură, fiindcă bunicul era deportat, împreună cu alți săteni și cu sute de moldoveni, în regiuni neștiute de rudele lor. Acest bordei s-a păstrat încă mulţi ani, încât şi fratele Victor, născut în 1949, îşi aminteşte bine de această locuinţă improvizată.
Lipseau braţe puternice de muncă, bărbaţii au fost mobilizaţi la război. Împreună cu câteva femei din localitate, care le-au acordat ajutor, au săpat acest bordei în pământ. Pretutindeni munceau numai femei. Cred că în astfel de împrejurări a apărut şi următorul slogan rusesc: „Я и баба я и бык, я и лошадь и мужик”.
În vara anului1943, spre bucuria tuturor, au fost cazaţi la o casă meșterită din bârne și scânduri, ce semăna mai mult cu un şopron, dar avea uşă şi ferestre. Aici au primit o odaie care a devenit liberă, deoarece locatarii au plecat în altă localitate. După ce timp de trei ani au locuit prin diferite bordeie, această odaie li se părea un colţ de rai. La şcoala din satul Kosari, care până în anul 1942 n-a funcţionat din cauza lipsei de cadre didactice, mama a frecventat şcoala timp de un an şi a terminat clasa a treia. La începutul anului următor de studii la şcoală a fost repartizată doar o singură învăţătoare, care preda toate disciplinele prevăzute de programul şcolar. Acolo învăţau copii de diferite naţionalităţi, în clasă erau copii de diferite vârste. Au fost admişi şi copiii deportaţilor. Unchiul Mitru şi tanti Domnica au terminat patru clase la şcoala din Cosari, iar unchiul Nicolai şi-a continuat studiile la şcoala din satul Nialino. În arhiva de familie s-a păstrat o fotografie din acei ani, unde toţi trei pozează cu cărţile în mâini împreună cu bunica noastră Agrepina. Dânsa, deşi avea în acel timp, doar puţin peste 40 de ani, părea o bătrânică trecută de ani. Desigur au influenţat condiţiile de trai extrem de dure, lipsa de produse alimentare, haine, de încălţat, starea psihică şi morală. Fraţii mai în vârstă, Victor şi Mihail, s-au angajat să lucreze. Începând cu anul 1943, mama de asemenea şi-a început activitatea de muncă şi aceasta doar la vârsta de 14 ani. A fost angajată să lucreze la întreprinderea de stat din sectorul Zencovo la combinatul „Usti-Irtîş" unde se prelucra peştele. Mama a participat nemijlocit în componenţa unei brigăzi speciale la pescuit peşte din bazinele de apă ale râurilor ce curgeau pe acolo. Şi anume doi afluenţi ai râului Obi, din dreapta se numeau Nazîm, iar din stânga Bolşoi Salîm. Alimentaţia cu peşte, care era în cantităţi foarte mare, le-a permis să rezolve problema cu hrana familiei. Lucru era foarte greu, permanent se deplasau prin apa rece, în fiecare zi munceau câte 12-14 ore pentru a îndeplini norma care era foarte mare, obligatorie în perioada de război, deoarece toată producţia era destinată pentru ostașii de pe front. În componenţa brigăzii erau incluse şi multe fete, toţi munceau la egal cu bărbaţii. Se mai păstrează și o fotografie din anul 1945. În imagine se văd apele râului unde lucrau la pescuit, în depărtare este taigaua, iar mama stă în luntre şi ne priveşte. Era un moment de odihnă şi mama s-a fotografiat. Cu această ocazie a îmbrăcat rochie nouă. Mama ne povestea că de la pescuit se întorceau cu toată echipa obosiţi, hainele erau ude, cizmele pline de apă. Lucrul era manual şi oboseau fizic, plasele pline cu peşte le trăgeau din apă pe malul râului. Acolo, în Siberia, mama și-a afectat grav sănătatea. Consecinţele au fost depistate mai târziu, după mai mulţi ani. Altă fotografie, putem spune unică, reprezintă toată echipa de pescari, majoritatea sunt fete tinere. Mama noastră se află prima pe scaunul din dreapta, îmbrăcată în pufoaică. Ei s-au fotografiat lângă „избушка” în care se adăposteau. Se vede bine colacul de salvare de pe nava de pescuit „Обь”. Este un moment istoric. Era anul 1946.
Autor: Nicolai MORARI, victimă a
represiunilor staliniste,
satul Trinca, Edineţ
Articol publicat în revista NATURA, nr. 390
Susține Natura.md: Devino Patron!
