Devino Patron!

Picătura de ceară

Picătura de ceară

Eram elevi la școala primară din centrul satului Valea Hoțului, școală bună, construită încă pe timpul țarului Nicolai, din cărămidă, cu scări cimentate la intrare.... A fost asta în 1931. 

Într-o zi , învățătoarea noastră, trecând cu ochii peste tot spațiul clasei, în care se aflau două rânduri de bănci, se opri cu privirea la prima bancă, în care ședeam noi, două buburuze: eu și Vania Racul. După ce îl studiase atent pe colegul meu de bancă, îl scoase în fața clasei. Învățătoarea observase ceva pe umărul lui.

- Vania, ce-i asta de pe umărul tău? îl întrebă învățătoarea și puse degetul pe picătura galbenă de pe umărul elevului.

Elevul își întoarse capul spre umăr și zise:
- Nu știu...

- E o picătură de ce-aaaaa-ră!!! se îngrozi învățătoarea.

Toată clasa era cu ochii pe micuțul elev cu părul bălai.

- Ai fost la biserică? îi zice învățătoarea îngrozită.

El nu răspunse nici DA, nici NU, își înfundă capul între umere, vrând parcă să scape de urmărire, dar învățătoarea era necruțătoare.

- Așa-i că ai fost la biserică? Cu cine ai fost: cu tata sau cu ma-ma?! Învățătoarea accentuă cuvântul „mama” , ca și cum ne învăța să pronunțăm cuvântul pe silabe.

Mama elevului Vania Racul era o femeie cărturară și religioasă. Asta o știa, pesemne, și învățătoarea.

- Cu mama ai fost, așa-i?! Își ținea învățătoarea privirea grea asupra elevului. Ai-ai-ai!!!.... se văicăra ea. Cum se poate? Cum se poate?

Se făcu liniște în clasă, de parcă se stinse lampa. Se auzeau numai smiorcăielile elevilor. Toți se umpluseră de groază într-atât, că dacă ar fi strigat cineva „Salvați-vă!”, am fi sărit toți pe  fereastră. Iar Vania Racul, recunoscând că a fost la biserică cu mama, a început să plângă.

- Așaaaa!!! Ai fost la biserică cu ma-ma! Și ți-ai făcut și cruce, așa-i! îi mai găsi învățătoarea o vină.

Elevul începu să plângă și mai tare.

Noi tremuram de încordare și așteptam să se întâmple ceva. Încă din primele zile de școală ni s-a spus că Dumnezeu nu este și nu trebuie să umblăm la biserică. Iar cine va fi dus de mână de părinți, este obligat să declare învățătoarei sau directorului școlii.

Învățătoarea îi puse mâna pe cap elevului, liniștindu-l sau iertându-i păcatul:

- Las’ că n-o să te mai ducă mama la biserică! îl asigură ea.

În satul nostru erau trei biserici: cea din Sus, cea din Jos, și cea din centrul satului. În copilărie, când trăiam la bunicul meu, auzeam cum bate clopotul mare la biserica din Sus, în fiecare zi, la asfințitul soarelui, prelung și nostalgic, și parcă și cu jale pentru ziua ce se duce....și la moarte de om, sau chemându-i pe oameni la slujbe, cu toate clopotele, în zile de sărbători și duminica.

... Peste vreo două săptămâni, după cazul cu picătura de ceară depistată pe umărul unui elev, învățătoarea ne-a scos din clasă, ne-a pus câte doi în rând și ne-a dus la biserica din centru, ca să vedem cum „va dispare religia”, lucru de mare însemnătate pentru noi, copiii, fiindcă începusem să intrăm, după spusele învățătoarei, într-o epocă nouă. La gardul ce împrejmuia ograda bisericii era adunată lume multă: femei, care își ștergeau ochii pe ascuns, și bărbați tineri, care fumau demonstrativ în fața lăcașului sfânt și se lansau într-un râs voinicesc de satisfacția slobodei pe care o demonstrau, ba cu câte o înjurătură rusească, ba cu câte un glonț de salivă, împușcată printre dinți cu multă măiestrie. Iar pe biserică se cățărau niște omuleți târând cu ei funii și sârme groase: ei păreau niște păianjeni negri pe fondul alb al bisericii. Iar învățătoarea ne spunea că anume ei sunt eroi ai vremurilor noastre și trebuie să fim atenți la ceea ce fac ei, și că anume ei creează „epoca nouă”, iar noi suntem martorii care avem menirea de a povesti urmașilor noștri despre ceea ce se întâmplă.... în „epoca nouă”.

Era neverosimil că se cațără oameni pe biserică, fiindcă, în conștiința mea de copil, biserica nici nu a fost construită de oameni, ci dăruită oamenilor de-a gata de Dumnezeu, cum auzeam de la mama mea. Cei care ajunseră sus legară cupola cu funii și sârme. Jos, se auzea un tractor huruind - era primul tractor „Fordzon” care apăruse la noi în sat. Și când niște „eroi ai vremurilor noastre” legaseră sârmele ce veneau de pe cupolă de coada tractorului, doi șefi raionali, cu chipiuri de piele, au strigat: „Jos religia!” și au făcut semn tractoristului să tragă. Cum avea „să dispară religia” am văzut chiar în acel moment: funiile și sârmele au început să se întindă..... tractorul trăgea cu toată puterea, ajutat fiind de tinerii bărbați care strigau: „Davai, Davai!!!”, „Krest, boga mati!”, „Doloi boga!” („Trage! Mai trage!”, „Crucea și dumnezeul mă-sii!”, „Jos dumnezeu!” - rus.)

Șefii raionali au bătut din palme. Învățătoarea noastră a bătut și ea din palme și ne-a făcut semn să batem și noi din palme, dar noi încă nu știam să batem din palme. Învățătoarea ne spuse că religia a dispărut împreună cu crucea, iar omul, devenind liber, își va găsi alte îndeletniciri, mai frumoase și mai blagorodnice. Crucea cu cupola bisericii a fost târâtă, din ogradă, la vale, spre râpă. Când nu se mai auzea tractorul și se făcu liniște în jur, cel ce legase cupola cu funii și sârme îi strigă cuiva de jos: „Cât dai ca să sar de pe biserică?”

Acel de jos îi spuse: „O pol-litră!” - (O jumătate de litru (de votcă) . Și omul de sus, de pe biserică, strigă: „Uraaaaaa!” și sări. Jos, când ajuns, și-a rupt piciorul. Acelui om îi spunea Frunză. Șefii raionali au ordonat să fie dus la spital și să i se acorde toată atenția! Fiindcă era acest Frunză un activist de frunte în raion. Pe urmă l-am văzut cu un picior de lemn. Venise și la școala noastră și ne-a povestit cum în timpul războiului civil se încăieraseră cu „albii” și a pierdut piciorul, episod eroic, autenticitatea căruia, până la urmă, trebuia s-o credem și noi, cei care fuseserăm de față când a sărit de pe biserică și și-a rupt piciorul.

Iar în timpul războiului cu Germania, când a venit batalionul SS în urma frontului și i-a adunat pe evrei și i-a dus la șanțul antitanc la marginea satului, a apărut și Frunză acolo. El îi ajuta pe evrei să moară mai repede, dându-le cu lopata în cap, după cum declarase el la proces, când a fost condamnat la moarte în 1944.

... Iar elevul cu picătura de ceară pe umăr, Vania Racul, după ce s-a întors de la război, a absolvit cu mențiune Universitatea din Chișinău, a devenit profesor al acestei universități, a ocupat posturile de prorector și șef de catedră.

Deseori ne aminteam cu Vania Racul, când eram studenți la Universitate, de cazul cu picătura de ceară, de biserica din centrul satului, de momentul când a dispărut religia, de epoca nouă în care intrasem și, de altfel, de eroul „epocii noi” Frunză - un permanent erou al războiului civil, al unui război, tot permanent, dintre oameni, ce este stârnit și susținut de ceea ce avem noi mai mult în noi: neștiință și incultură.

Eu, ca martor al acelor evenimente și după cum ne-a spus învățătoarea din clasa I - să fim atenți la ceea ce se face și să povestim urmașilor noștri - îmi fac datoria. 

 

Andrei MARINAT
(24.05.1924 - 17.05.2009)
Text postat în cartea „CĂLĂTORII ÎN JURUL OMULUI”

 

Susține Natura.md: Devino Patron!